Lăcașuri Ortodoxe

Din ce în ce mai aproape de adevăr...

08:54

Ce este dragostea creștină într-o căsnicie? Ce rol joacă? Și cum este un credincios menit să construiască această iubire?

"Care este scopul principal al iubirii în căsnicie?

   Iubirea soților are multe laturi diferite, este atât de polivalentă și de bogată în nuanțe, încât mii de scriitori, dramaturgi, filosofi și psihologi vorbesc și scriu despre asta de secole.

   Cu toate acestea, dacă avem în vedere dragostea creștină între soți, atunci este necesar să stabilim cum diferă de toate celelalte tipuri de iubire. Criteriul acestei definiții este unul foarte simplu: a iubi înseamnă a dori binele altuia. Iar cel mai înalt bun în creștinism este mântuirea, moștenirea vieții veșnice.

   Dragostea creștină între soț și soție constă tocmai în dorința de a coopera în toate felurile, de a se ajuta reciproc în acest scop. Dacă vine vorba despre alte obiective, atunci ar trebui să clarificăm imediat faptul că nu mai este vorba despre aspectul creștin al iubirii, ci de unele dintre celelalte manifestări ale acesteia.

   Noul Testament are referiri explicite la o astfel de relație între soți, care va determina soarta fiecăruia în veșnicie. Credința unuia dintre soți se poate dovedi salvatoare pentru celălalt: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios.(...) Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia? (1 Corinteni 7: 12-16). Prin urmare, asistența reciprocă a soțului și soției într-o problemă de mântuire comună, fără exagerare, poate fi numită cea mai importantă problemă a iubirii creștine a soților într-o căsătorie (căsnicie).

Cum pot soțul și soția să pună în practică o astfel de asistență reciprocă creștină în problema mântuirii?

   Cuvintele Apostolului Pavel pot fi considerate o referire explicită la modul de punere în practică a iubirii creștine în căsătorie: "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6: 2). Această sintagmă este folosită în textul Noului Testament nu doar ca o dorință evlavioasă, ci ca o poruncă, neputând să nu fie îndeplinită de către o persoană care se consideră pe ea creștină. Desigur, nu este vorba de a vă ajuta reciproc la cărat lucruri. Episcopul Teodoret din Cir explică aceste cuvinte în felul următor: „Tu faci o greșeală, dar nu faci o alta. Ea, dimpotrivă, nu face greșeala pe care o faci tu, ci face o alta. Tu suporți greșeala ei, și ea o va suporta pe a ta. Astfel, legea iubirii este împlinită. Căci Apostolul a numit dragostea legea lui Hristos”.

   Totuși, o astfel de toleranță generoasă și simpatică a greșelilor reciproce nu înseamnă neapărat complacerea în acceptarea păcatului. La urma urmei, dacă o persoană iubită își distruge sufletul în fața ta, în timp ce-și dezvoltă o oarecare patimă, dacă păcătuiește zi de zi și nu o oprești și te justifici cu cuvintele apostolice despre purtarea sarcinii, atunci contribui nu la mântuirea ei, ci chiar la moartea sa.


Cum se pot combina toleranța la greșeli și asistența în eradicarea lor, într-o căsătorie creștină?

   O greșeală nu este neapărat un păcat. Mai des, prin greșeli înțelegem anumite trăsături sau obiceiuri care poate nu ne plac sau ne enervează, dar nu sunt un păcat. Atunci când se tolerează aceste manifestări, o „ajustare” reciprocă a personalităților soțului și soției are loc, fără de care căsătoria este pur și simplu imposibilă. Cu toate acestea, în raport cu păcatul, un creștin nu poate arăta nicio toleranță, iar căsătoria nu face excepție.

   Soțul și soția sunt un singur trup. Iar păcatul este o boală mortală. Când are grijă de vindecarea duhovnicească a persoanei dragi lui, soțul nu invadează teritoriul altcuiva. Este dreptul lui legitim și, în plus, este datoria sa creștină, a cărei neglijare va implica inevitabil durere și suferință pentru amândoi.

   Nu există oameni mai apropiați pe lume decât soțul și soția. Prin urmare, soțul înaintea oricărui alt om din lume poate observa obiceiurile păcătoase ale celuilalt: semințe ale răului abia încolțite care, prinzând putere deplină, pot distruge o persoană pentru viața eternă. Într-o căsătorie creștină, fiecare dintre soți este chemat să aibă grijă nu numai de puritatea sufletului propriu, ci și de viața duhovnicească a sufletului pereche. Până la urmă, o persoană nu poate observa, adesea, unele manifestări ale păcatului în sine, până când ele nu dau roade deja distructive. O persoană apropiată le poate observa imediat, chiar și în momentul apariției lor.

 

   În faimosul său basm, Exupery explică de ce Micul Prinț a fost nevoit să scoată din rădăcini baobabii de pe micul său asteroid: „...Un baobab este ceva de care nu poți scăpa niciodată dacă intervii prea târziu. Se răspândește pe întreaga planetă. Se întinde clar prin rădăcinile sale. Și dacă planeta este prea mică, iar baobabii sunt prea mulți, o rup în bucăți. <...> Trebuie să fii atent și să smulgi regulat toți baobabii, chiar în primul moment în care pot fi deosebiți de tufele de trandafir, care seamănă atât de tare în tinerețea lor. Este o muncă foarte obositoare, dar foarte ușoară”.

   Este evident că „primele încolțiri ale baobabilor” din viața duhovnicească a persoanei, sunt primele manifestări ale păcatului și înclinația pentru acesta. O dragoste creștină a soților se concentrează nu numai pe a-și tolera reciproc greșelile, ci și în jurul acestei lucrări foarte obositoare, dar foarte ușoare: smulgerea baobabilor de pe planeta lor pe care o împărtășesc amândoi."

 

Autor: Protopop Alexander Tkachenko, pentru Revista Foma - articol ciitat astăzi, 3 august 2019, de Revista Pravoslavie. Traducere în limba română, pentru Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe: KSLCătălin.

03 August 2019

vezi știrile de azi