Lăcașuri Ortodoxe

Din ce în ce mai aproape de adevăr...

Duminica a IX-a după Rusalii: Umblarea pe mare și potolirea furtunii

Transmisiune în direct: Slujba Sfintei Liturghii

14:46

Despre Arhiepiscopul Alipie de Chicago și Midwest

Vă oferim mai jos traducerea unor rânduri scrise la 40 de zile de la mutarea la cele veșnice a Părintelui Alipie, fost Arhiepiscop de Chicago și Midwest, ajuns la vârsta de 93 de ani, de către Părintele paroh al Catedralei Acoperământul Sfintei Fecioare, din Chicago (SUA) - Pr. Protopop Andrei Papcov.

 

"Vlădica, după numele său din lume Nicolae Mihailovici Gamanovici, s-a născut pe 6 decembrie 1926 în regiunea Herson din Rusia, în familia unui fierar. La botezul său a fost numit în cinstea Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, sfântul în ziua căruia s-a și născut. În ciuda unei vieți dificile sub sovietici în anii 1930, când ateismul a fost indus cu forța pretutindeni, tânărul Nicolae a putut să se familiarizeze cu viața duhovnicească, prin citirea cărților religioase pe care bunicul său le păstrase. Viața sfinților a lăsat o impresie de neșters asupra lui Nicolae, în special viețile sfinților părinți asceți, și deja din acei ani a dorit să urmeze exemplul lor. În 1941, la începutul războiului cu Germania, regiunea Herson a fost ocupată de armata germană, iar în decembrie 1942 Nicolae Gamanovici a fost trimis cu forța în Germania, ca lucrător rob, plasat într-un lagăr de muncă. În anii care au urmat, tânărul a trebuit să trăiască și să lucreze în diferite tabere de lucru. La sfârșitul războiului lucra la Berlin, într-unul dintre cimitirele orașului. Condițiile de muncă au fost de așa natură încât Nicolae a avut ocazia să participe la slujbele bisericii ortodoxe rusești din Berlin. Acolo s-a întâlnit cu călugării din Mănăstirea Sfântul Iov din Poceaev, care fusese evacuată cu mult timp în urmă din Slovacia, iar la 3 februarie 1945 a părăsit ilegal tabăra ostarbeiter și s-a alăturat obștii mănăstirii. Cinci zile mai târziu, obștea a părăsit Berlinul pentru Bavaria, unde a rămas până la sfârșitul războiului. După capitularea Germaniei, obștea s-a mutat la Geneva, în Elveția, unde ucenicul Nicolae a fost tuns ca rasofor, pe 23 septembrie 1946. El a primit numele de Alipie, în cinstea Sfântului Alipie iconarul, al Mănăstirii Peșterilor din Kiev.

 

   La 1 decembrie 1946, călugărul rasofor Alipie și obștea Sfântul Iov soseau la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York. Părintele Alipie a petrecut următorii 28 de ani ca membru al obștii, îndeplinind diverse ascultări, principala fiind studiul iconografiei sub tutela cunoscutului iconograf Arhimandritul Ciprian (Pijov), care a fost primul și singurul său profesor în arta picturii icoanei. În martie 1948, Arhiepiscopul Vitalie (Maximenko) l-a tuns pe Părintele Alipie ca monah. Mitropolitul Anastasie l-a hirotonit pe Părintele Alipie ierodiacon în 1950 și ieromonah în 1954. În 1966, Părintele Alipie a primit titlul de egumen.

În acei ani, părintele Alipie absolvea Seminarul "Sfânta Treime", cu o Diplomă în Teologie, iar în 1970 a primit gradul de master în filologie rusă, din partea Universității Norwich din Vermont, cu înalte onoruri - Summa cum Laude.

 

   Una dintre ascultările pe care Părintele Alipie le-a avut, a fost și predarea la Seminarul Sfânta Treime, unde a susținut mai multe materii. În timpul anilor petrecuți la seminar, a predat limbile slavonă și greacă, precum și istoria Bisericii Ruse. Cea mai notabilă contribuție la educația noastră duhovnicească, a fost publicarea de către Mănăstirea Sfânta Treime, în 1964, a Gramaticii Slavonei Bisericești, prima de acest gen care încă nu are egal. Câteva generații de clerici din Rusia și din străinătate au studiat folosind acest manual. În timpul uneia din numeroasele mele călătorii în Rusia, în anii 1990, am fost plăcut surprins să văd acest manual la vânzare, într-una dintre librăriile centrale din Moscova, dacă nu mă înșel "Akademkniga". La începutul anilor 2000, acest manual era tradus în limba engleză, ceea ce le-a dat celor care nu vorbiseră limba rusă posibilitatea de a studia slavona Bisericească.

 

   (...)Părintele Alipie, timp de mai mulți ani a slujit cu ascultare în Parohia Acoperământul Sfintei Fecioare, din Schenectady, New York, până la numirea unui paroh permanent. Astfel, Domnul i-a dat ocazia de a dobândi experiență pastorală înainte de a fi înălțat la rang episcopal.

   În timpul "perioadei monahale" a vieții Vlădicăi Alipie, numele său a fost precizat în mod repetat între candidații la rangul de episcop, dar el a evitat în mod constant această onoare. În cele din urmă, în octombrie 1974, la cererea insistentă a Arhiepiscopului Serafim de Chicago(...), starețul Alipie a fost ridicat la rang de Episcop Vicar de Cleveland, ajutându-l pe Arhiepiscopul Serafim. La trecerea la cele veșnice a celui din urmă în 1987, Episcopul Alipie a fost numit Episcop al Eparhiei de Chicago și America Centrală. În 1990, a fost ridicat la rang de Arhiepiscop. La timpul ridicării sale la rang episcopal, Părintele Alipie era pe bună dreptate considerat unul dintre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun pictor de icoane a diasporei ruse. Supremația sa în acest domeniu a fost recunoscută pretutindeni. Multe dintre icoanele sale împodobesc lăcașurile ortodoxe și casele creștinilor ortodocși din America de Nord, aducând pace duhovnicească celor care se roagă înaintea lor. În discursul său, chiar înainte de hirotonia sa, Arhimandritul Alipie și-a exprimat teama că îndatoririle sale ierarhice îl vor împiedica să se angajeze mai departe în lucrarea, favorită, de pictare a icoanelor. Cu toate acestea, Dumnezeu a fost încântat să vadă că arta sa nu s-a stins, iar în primii ani ca Vicar el a reușit să completeze frescele bisericii magnifice a Sfântului Serghie, din Cleveland, și, în parte, pe cele ale Bisericii Tuturor Sfinților din Rusia, din Denver. Înainte de numirea sa ca ierarh, el reușise să picteze cupolele Bisericii de cimitir a Adormirii Maicii Domnului, din Jordanville, pictură care, prin calitatea sa subtilă, diferă puternic de restul frescelor completate de alți pictori de icoane. Ultima iconografie monumentală a Vlădicăi Alipie a fost realizată pentru Catedrala Sfânta Fecioară, din Chicago, finalizată la începutul anului 2002.

 

   Principalele lucrări arhipăstorești ale Vlădicăi Alipie din Chicago au constat în mutarea catedralei dintr-o zonă periculoasă a orașului într-o zonă mai potrivită, unde enoriașii nu s-au mai temut să meargă la slujbele de seara ale Bisericii. În 1995, într-o zonă rezidențială sigură, a fost achiziționat un teren de peste 12.000 de metri pătrați, cu o casă, unde, sub conducerea Vlădicăi, au fost construite un lăcaș magnific și o sală spațioasă. Vlădica s-a stabilit în casa de lângă lăcaș și a viețuit acolo aproape un sfert de secol, până la dispariția sa.

   În 2002, Domnul i-a trimis Vlădicăi o încercare dificilă. Mobil și energic timp de 76 de ani, Vlădica nu a disprețuit munca fizică, cultivând o grădină extinsă în curtea bisericii și efectuând personal reparații la biserică. Adesea putea fi văzut pe acoperișul bisericii și în alte locuri neașteptate.

   Pe 18 aprilie 2002, în timp ce se pregătea pentru Sărbătoarea Paștilor, Vlădica s-a hotărât să facă ordine în cimitir și să ardă ramurile de dud care atârnau peste drumul din jurul bisericii. În timp ce tăia o creangă, Vlădica a căzut pe asfalt de la o înălțime de patru metri, cu vătămări puternice la coloana vertebrală. Ca rezultat al acestor vătămări, Vlădica a rămas imobilizat pentru tot restul vieții sale, deplasându-se în principal într-un scaun cu rotile. În această condiție a rămas încă 18 ani. El a purtat crucea aceasta cu răbdare și bun-umor, fără a se plânge celor care-l înconjurau, despre soarta sa.

 

   Neputând să-și oficieze singur slujbele, a participat constant la ele, a participat la viața de rugăciune a parohiei, împărtășind adesea la Altar și a predicat adesea. Ne-am bucurat că, în ciuda neputinței sale, acest aspect al slujirii pastorale era încă posibil pentru el. Acest lucru l-a susținut și pe el moral, deoarece a simțit că predica sa aducea beneficii altora. De asemenea, a redus mult volumul de muncă al preoților catedralei, motiv pentru care i-am fost foarte recunoscători Vlădicăi. Vlădica vorbea mereu foarte simplu, dar cu profunzime, iar oamenilor le-a plăcut să-l asculte. Acest lucru a durat până când Vlădica nu a mai putut vedea și nu mai putea citi și scrie. Cu aproape trei ani înainte de mutarea sa la Domnul, Vlădica mi-a spus că, din cauza pierderii vederii sale, nu mai putea să-și pregătească predicile, așa că a trebuit să ne asumăm pe deplin această datorie pastorală.

 

   În ciuda stării sale slăbite, Vlădica ne-a susținut și duhovnicește. Eram abordați periodic de persoane nefericite, care ne solicitau sa le facem dezlegări. Nu orice preot îndrăznește să împlineasca această rânduială. Noi, preoții din Chicago, de asemenea, nu reprezentăm o excepție. Ce puteam face, în acest caz? Am cerut ca Vlădica Alipie să îndeplinească aceasta. Și el, slabit fizic dar puternic din punct de vedere duhovnicesc, a fost de acord: pentru câteva zile el rămânea în rugăciune și post și apoi oficia dezlegările.

 

   Vlădica a fost o lecție vie pentru toată lumea din jurul său și nu ne-a învățat atât de mult cu cuvintele, cât cu exemplul personal. Era temperat în viața de zi cu zi. A trăi într-un oraș imens, în care toate variantele care privesc confortul personal sunt ușor accesibile "ca și cum nu sunt păcătoase", locuința Vlădicăi nu era foarte diferită de chilia din Mânăstirea Sfânta Treime: aceeași simplitate și modestie în tot, nimic inutil.

 

   Etica muncii Vlădicăi a fost, de asemenea, edificatoare. Deși era în scaunul cu rotile, Vlâdica, rămânând încă destul de în putere, căuta să muncească în zona preferată - pictura de icoane. Din cauza leziunii, el nu mai putea sta mult timp, nu mai mult de o oră, și se plângea foarte mult pentru faptul că, din cauza durerii, trebuia să meargă la odihnă, timp în care vopselele sale proaspăt diluate se uscau și trebuia să reia munca de la capăt de fiecare dată.

 

   Rezumând cele de mai sus, să ne amintim exemplul vieții pe care l-a lăsat Vlădica întregii lumi din jurul lui: 1) modestie și severitate față de sine; 2) mângâiere și condescendență față de ceilalți; 3) liniște, fără opunere față de încercările trimise de Dumnezeu; 4) sârguință; 5) rugăciune constantă. Pentru toate acestea și multe alte calități personale, Vlădica Alipie a fost iubit și respectat de toți cei care-l înconjurau. Veșnica lui pomenire!

 

   (...) Slujba înmormântării a fost oficiată de Înaltpreasfințitul Petru, Arhiepiscopul de Chicago și America Centrală, Mitropolitul român Nicolae, Episcopul sârb Longin, Episcopului Pavel al Bisericii Ortodoxe din America și Episcopul Nicolae de Manhattan, împreună cu clericii din eparhie și cler din alte jurisdicții ortodoxe. O mare mângâiere pentru turmă, a fost scrisoarea Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Chiril. Înmormântarea Arhiepiscopului Alipie a avut loc pe 3 Mai 2019, la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, în cimitirul monahal din spatele Altarului bisericii mânăstirii."

01 July 2019

vezi știrile de azi