În aşa fel, adică, să fim cu slugile noastre, precum voim să fie spre noi Stăpânul Hristos. Că mare este milostenia aceasta, ca, adică, nu fără voie şi în silă să ţinem casa noastră şi nici cu bătăi să cârmuim slugile. Că, chivernisirea aceasta mai mare este decât rugăciunile, decât postul şi decât alte bunătăţi.
Şi, iarăşi, zic că jertfele cele nedrepte care nu sunt din ostenelile noastre, ci din apucări şi jefuiri, unele jertfe ca acestea, nu numai că nu le primeşte Dumnezeu, ci încă şi

faţa Îşi întoarce de la ele şi le urăşte, că nu ne porunceşte să miluim din jafuri şi din apucări. Că necurate şi spurcate sunt o jertfă şi o milostenie ca aceea, şi mai mult mânie şi întărâtă pe Dumnezeu. De vreme ce şi Cain, cele nedrepte ale sale aducându-le lui Dumnezeu, mai mult L-a mâniat pe El.
Că aceasta este milostenie: să miluim pe slugile noastre, şi să nu le muncim pe dânsele, iar ceea ce luăm pe nedrept de la unul, să dăm altuia, nu este milostenie, ci făţărnicie. Cel ce voieşte să se îmbogăţească aici are nevoie de câştigurile cele nedrepte. Iar cel ce voieşte să se îmbogăţească în veacul cel viitor, acelaşi, cele ce sunt ale lui

le dă la săraci. Acela se sârguieşte să adune din lăcomie, iar acesta râvneşte ca pe toţi să-i miluiască. Acela, semănând pe pământ, îşi adună slavă rea, iar acesta, trimiţând la Ceruri, de îngeri este lăudat. Şi încă şi mai minunat lucru: pe cel lacom, nu numai cei asupriţi îl urăsc, ci, îl urăsc şi cei ce n-au primit vreun rău de la dânsul, văzând pe cei cărora el le-a făcut rău. Şi, de ar cădea acela în vreo ispită, aude de la toţi mii de clevetiri. Iar pe cel milostiv, nu numai cei miluiţi de dânsul, ci şi cei nemiluiţi îl iubesc, pentru facerea de bine ce s-a făcut de către dânsul. Iar, de i s-ar întâmpla lui vreo nenorocire, apoi toţi se roagă pentru dânsul, zicând:

"Dumnezeule, fă cu el milă şi-l slobozeşte de necazul lui, ca să vină asupra lui cele bune".
Văzut-ai oare, cum răutatea şi pe cei neasupriţi de dânsa îi are vrăjmaşi, iar milostenia, şi pe cei nemiluiţi îi are ajutători şi iubitori? Pentru aceea, dar, mai întâi să ne păzim mâinile noastre de lăcomie şi mai mult să le întindem a face milostenie. Dumnezeului nostru, slavă!

Ne-a spus nouă un părinte: "Mergând eu, zicea, pentru o trebuinţă la Constantinopol, şedeam în biserică şi a intrat un oarecare iubitor de Hristos şi, văzându-mă că sunt străin, mi s-a înclinat cu multă dragoste şi cucernicie şi, îmbrăţişându-mă, a stat şi a început a mă întreba despre mântuirea sufletului. Iar eu i-am zis lui: "Celora ce rânduiesc bine cele pământeşti, li se dăruiesc cele cereşti". Zis-a acela: "Bine ai grăit părinte şi, cu adevărat, fericit este

acela ce-şi pune toată nădejdea sa spre Dumnezeu". Şi mi-a zis aşa: "Eu am fost", zicea, "fiul unuia, din cei foarte slăviţi în lume. Însă era tatăl meu milostiv şi mult dădea la săraci. Iar într-una din zile, m-a chemat şi mi-a arătat toate averile sale şi mi-a zis: "Fiule, ce-ţi este ţie mai de folos, oare, să-ţi las eu ţie averile acestea, sau pe Hristos?". Iar, eu luând aminte la cele ce îmi grăia, i-am zis lui: "Mai bine să-mi laşi mie pe Hristos. Că aceste averi astăzi sunt, iar mâine se duc şi trec". Deci, după ce a auzit aşa de la mine, îndată a început a împărţi neîncetat, încât, când a murit el, puţină avere a rămas: şi eu am rămas sărac şi cu smerenie umblam,

avându-mi nădejdea spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.
Şi a mai zis el - un oarecare om bogat, iarăşi din cei mari avea femeie de Hristos iubitoare şi de Dumnezeu temătoare. Aveau ei şi o fiică, singură la părinţi. Zis-a, către dânsul, femeia lui: "Numai pe această fiică o avem şi atâtea bunătăţi ne-a dat nouă Domnul; apoi, de ce folos va fi aceasta, dacă vom căuta să o dăm pe ea după cineva, asemenea nouă, şi care năravuri rele având, o va necăji pe dânsa? Să căutăm, mai bine, un om temător de Dumnezeu, care, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste să o primească pe dânsa". Şi i-a zis ei bărbatul său: "Bine ai socotit. Să

mergem, dar, la biserică şi să ne rugăm lui Dumnezeu şi, care mai întâi va intra în biserică, acela este cel trimis nouă de Dumnezeu, bărbat fiicei noastre".
Şi au făcut aşa. Şi, după ce au făcut rugăciune şi au stat, am venit eu. Deci, au trimis o slugă de m-au chemat şi au început a mă întreba pe mine. "De unde eşti?". Iar eu le-am răspuns lor: "Dintru această cetate sunt, fiu al cutăruia". Iar ei au zis: "Oare al aceluia milostiv?". Şi mi-au zis iarăşi: "Dar, ai soţie?". Şi am zis: "Nu am". Şi, apoi, le-am spus lor cele ce mi-a zis mie tatăl meu. Iar ei au proslăvit pe Dumnezeu şi au zis: "Iată, Rânduitorul cel Bun, Hristos,

Dumnezeul nostru, pe Care L-ai ales, ţi-a dat ţie soţie şi avere; primeşte-le, deci, pe amândouă, cu frica lui Dumnezeu, adică, pe fiica mea şi averea". Deci, mă rog Domnului Dumnezeu, să-mi ajute a umbla pe calea tatălui meu, până la sfârşitul vieţii mele".

Ne-a spus nouă ava Daniil, preotul Schitului, zicând: "Când eram mai tânăr, am mers la Tebaida şi m-am pogorât la un oraş, să-mi vând lucrul mâinilor mele. Şi, era acolo un om cu numele Evloghie, care avea meşteşugul pietrăriei şi lucra toată ziua şi nimic nu gusta până seara. Iar, după ce se însera, mergea prin tot oraşul şi, pe câţi străini afla, îi ducea în casa sa şi, spălându-le picioarele cu mâinile sale, îi hrănea pe ei, iar, din fărâmiturile ce rămâneau, mânca şi el, iar ce mai

prisosea le arunca la câini.
Deci, suindu-mă să-mi vând lucrul mâinilor mele în oraşul acela, am înserat. Şi, Evloghie m-a luat şi pe mine, cu alţi străini, în casa sa şi, după obicei, ne-a spălat picioarele şi ne-a ospătat pe noi; şi aceasta, de multe ori mi-a făcut, şi mie şi altor fraţi care erau cu mine. Deci, eu văzându-i bunătăţile lui, m-am minunat şi am început a posti câte o săptămână, rugându-mă lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea Dumnezeu lui mai multă avere, ca să poată hrăni pe şi mai mulţi străini. Şi, postind trei săptămâni şi mai mult, am slăbit de post, încât abia mai trăiam şi, iată, am văzut pe Cineva, cu sfânta cuviinţă venind

către mine şi zicându-mi: "Ce este, părinte Daniile?". Iar eu am zis către Dânsul: "Am făgăduit lui Dumnezeu să nu gust pâine, până ce nu mă va auzi, pentru Evloghie, săpătorul de piatră, să-i dea lui bogăţie, ca şi pe mai mulţi străini să-i odihnească". Şi mi-a zis mie: "Nu este de trebuinţă, că bine îi este lui, precum se află acum". Iar eu am zis: "Nu, Doamne, ci să-i dai lui, ca toţi să proslăvească numele Tău cel sfânt". Şi mi-a răspuns mie iarăşi: "Eu ţi-am spus ţie, că bine se află. Însă, de voieşti să-i dai lui, te faci chezaş pentru sufletul lui, cum că se va mântui, dacă îi voi da lui mai multă avere?". Iar eu am zis către Dânsul: "Din mâinile mele să

ceri sufletul lui".
Şi acestea zicând, m-am aflat stând ca la o Sfântă Înviere şi am văzut pe un tânăr, cu sfântă cuviinţă şezând pe piatra cea sfântă, iar Evloghie sta de-a dreapta Lui. Apoi, a trimis la mine Tânărul acela pe unul din cei ce stăteau înaintea Lui şi mi-a zis mie: "Oare, tu eşti cel ce te-ai prins chezaş pentru Evloghie?". Iar iar cei ce stăteau de faţă au zis: "Aşa, Stăpâne, acesta este". Şi, iarăşi, mi-a zis mie: "Chezăşia, de la tine o voi cere". Eu am zis: "Aşa, Stăpâne, de la mine, numai să-i înmulţeşti lui averea". Deci, am văzut îndată pe doi voinici băgând în sânul lui Evloghie aur mult şi, cu cât aceia îi dădeau, cu atât sânul lui

şi mai încăpător se făcea. Iar, după ce m-am sculat din somn, am cunoscut că mi s-a ascultat rugăciunea şi am proslăvit pe Dumnezeu.
Iar, Evloghie, ieşind după obiceiul său la lucru a lovit într-o piatră şi a auzit un sunet şi iarăşi a lovit şi a aflat o ferestruică. Deci, a lovit a treia oară şi a găsit-o din nou şi era plină cu aur. Şi, înspăimântându-se se întreba: "Ce să fac? Nu ştiu. De-i voi lua pe aceştia în casa mea, va auzi stăpânul, şi-i va lua pe ei, iar eu în ispită voi cădea. Dar, îi voi lua eu, şi-i voi pune unde nu ştie nimeni şi, cumpărând dobitoace, voi zice că piatră car cu ele". Deci, părăsindu-şi lucrul cel bun pe care îl făcea în

toate zilele cu străinii, a intrat într-o corabie şi s-a dus la Constantinopol. Iar în acea vreme împărăţea Iustin, unchiul lui Justinian. Şi, dând aur mult împăratului şi dregătorilor lui, ei l-au pus pe el dregător al cetăţii. Şi şi-a cumpărat case mari, care se numesc "ale egipteanului" până în ziua de astăzi. Iar, după doi ani, am văzut în vis pe Tânărul acela cu sfântă cuviinţă, iarăşi la Sfânta Înviere stând pe Sfânta piatră. Şi, aducându-mi aminte de Evloghie, am zis în sinea mea: "Oare unde este Evloghie?". Şi, după aceea am văzut pe Evloghie, izgonit de la faţă Tânărului şi târât de un arap. Iar deşteptându-mă din somn, am cunoscut ce însemnează visul şi am

zis întru sine-mi: "Vai mie, păcătosului, ce am făcut? Mi-am pierdut sufletul meu".
Deci, sculându-mă, m-am dus în oraşul acela, unde, mai înainte, fusese Evloghie tăietor de piatră, făcându-mă a-mi vinde lucrul mâinilor mele, şi aşteptam să vie Evloghie să mă ia după obicei în casa lui, însă n-a fost cine să mă ia. Atunci, sculându-mă, am rugat pe o bătrână, zicând: "Rogu-mă ţie, maică, să-mi aduci mie puţină pâine să mănânc, că n-am mâncat astăzi". Iar ea, degrabă ducându-se, mi-a adus pâine şi fiertură şi, şezând aproape de mine, a început a-mi grăi mie cuvinte duhovniceşti şi folositoare: "Nu-ţi este ţie de folos,

zicea, să umbli prin lume. Au nu ştii că viaţa călugărească, de linişte are trebuinţă?". Încă şi altele multe cuvinte folositoare mi-a grăit mie. Iar eu am zis: "Dar cum mă sfătuieşti să fac? Că lucrul mâinilor mele am venit să-l vând". Iar ea mi-a răspuns mie: "Măcar că şi lucrul mâinilor îţi vinzi, să nu zăboveşti, aşa, noaptea, prin oraş". Iar eu i-am zis ei: "Cu adevărat, aşa este".
Şi iarăşi am întrebat-o pe ea: "Spune-mi maică, nu cumva este în oraşul acesta vreun om temător de Dumnezeu şi primitor de străini?". Iar ea mi-a zis: "Părinte şi stăpâne, am avut aici pe un tânăr tăietor de piatră, care multă milă făcea cu

străinii, dar Dumnezeu văzându-i fapta lui cea bună i-a dat lui dar, că am auzit de dânsul că, acum, este senator în Constantinopol". Deci, auzind aceasta, am zis în sine-mi : "Eu am făcut uciderea aceasta". Şi, intrând într-o corabie, am mers la Constantinopol şi, întrebând şi găsind casa lui Evloghie, şedeam lângă poartă, vrând să-l văd pe el când va ieşi. Deci, iată, l-am văzut pe el ieşind cu multă mândrie, înconjurat de oameni mulţi, şi am strigat: "Miluieşte-mă, că am să-ţi grăiesc ceva în taină". Iar el n-a voit nici măcar să se uite la mine, iar slugile lui chiar să mă bată au început. Dar eu, la alt loc ieşindu-i înainte, iarăşi am strigat. Iar el a

poruncit să mă bată, încă mai mult.
Şi, aşa am stat patru săptămâni înaintea uşilor casei lui, înviforându-mă de zăpadă şi de ploaie, şi tot n-am putut să vorbesc cu el. Atunci, supărându-mă, m-am aruncat înaintea Chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cu lacrimi, şi mă rugam, zicând: "Doamne, iartă-mă de chezăşia omului acestuia, iar, de nu, atunci şi eu rămân în lume". Acestea zicându-le în cugetul meu, îndată am adormit şi, iată, a început un sunet mare şi se auzea că vine împărăteasa şi, înaintea ei şi în preajma ei, mergea mulţime de mii de oameni. Iar eu am strigat, zicând: "Miluieşte-mă Stăpână". Iar ea, stând, mi-a zis mie: "Ce

voieşti?". Eu i-am zis ei: "Pe Evloghie, prefectul, l-am luat în chezăşie şi, să porunceşti să fiu slobozit de chezăşia aceasta". Iar ea mi-a răspuns mie: "În lucrul acesta, eu nu am amestec, ci precum ştii, aşa să-ţi împlineşti chezăşia ta". Şi deşteptându-mă, am zis în sinea mea: "Măcar de-mi va fi mie să mor, dar nu mă voi depărta de la porţile lui Evloghie, până nu voi vorbi cu el".
Şi am mers iarăşi înaintea porţii lui şi, când voia să iasă el, iar am strigat. Deci, alergând una din slugile lui, cu un băţ, atâta bătaie mi-a dat mie, încât mi-a sfărâmat tot trupul meu. Atunci, mâhnindu-mă, am zis în sinea mea: "Mă voi duce la

Schit şi, de va voi Dumnezeu, îl va mântui pe Evloghie, cu judecăţile care le ştie". Deci, ducându-mă să caut o corabie care să meargă la Alexandria, am aflat. Şi, cum am intrat, ca să mergem cu corabia, îndată, de mâhnire şi de bătăi, am căzut ca un mort şi am adormit. Şi m-am văzut pe mine, în vis, că eram la Sfânta Înviere şi Tânărul acela şezând pe Sfânta Piatră a Cinstitului Mormânt. Şi căuta spre mine cu mânie, încât de frică m-am cutremurat ca o frunză, şi nu puteam să-mi deschid nici gura mea, că mi se împietrise inima din mine.
Şi mi-a zis mie: "Dar nu te duci să-ţi împlineşti chezăşuirea ta?". Deci, a

poruncit la doi din cei ce stăteau de faţă, ca legându-mă, să mă spânzure, apoi m-au bătut destul şi-mi ziceau mie: "Să nu începi niciun lucru mai presus de măsura ta, şi să nu te sfădeşti cu Dumnezeu!". Şi, încă fiind eu spânzurat, iată, s-a făcut un glas: "Vine Împărăteasa". Şi văzând-o pe ea, am luat îndrăzneală şi am zis către dânsa cu glas lin: "Miluieşte-mă, Stăpâna lumii". Iar ea mi-a zis, iarăşi: "Ce voieşti?". Şi eu am zis: "Pentru chezăşuirea lui Evloghie, sunt spânzurat aici". Şi mi-a zis mie: "Iată, eu mă voi ruga pentru tine!".
Deci, am văzut-o că a mers şi a început să sărute picioarele Tânărului Acela. După aceea, mi-a

zis mie, Tânărul: "Mai mult să nu mai faci, un lucru ca acesta". Eu am zis: "Nu, Stăpâne. Că eu mă rugasem, la început pentru dânsul, ca mai mare să fie, dar am greşit, Stăpâne, iartă-mă". Apoi a poruncit să mă slobozească pe mine, şi mi-a zis: "Să mergi la chilia ta, că Eu, iarăşi voi aduce pe Evloghie la cea dintâi rânduială a lui: tu nu te îngriji de aceasta". După aceea, îndată deşteptându-mă, m-am bucurat foarte tare, izbăvindu-mă de o chezăşuire ca aceasta, şi am mulţumit lui Dumnezeu şi Stăpânei celei cu totul fără prihană.
Deci, după trei luni, am auzit că a murit Iustin împăratul şi, în locul lui s-a făcut alt împărat. Şi a început

prigoană asupra stăpânitorilor, şi pe dregătorii cei mari i-au ucis şi le-au jefuit averile. Asemenea au făcut şi lui Evloghie, iar el singur a fugit din Constantinopol. Şi poruncise împăratul ca, oriunde s-ar afla, să-l ucidă. Deci, Evloghie s-a întors la locul său cel dintâi şi şi-a schimbat hainele sale, ca şi mai întâi, când era sărac. Şi s-au adunat locuitorii oraşului aceluia, ca să-l vadă pe el, şi-i ziceau lui: "Auzisem de tine, că te-ai făcut dregător mare". Iar el răspundea: "De m-ar fi pus pe mine mare dregător, nu m-aţi mai fi văzut pe mine aici, ci alt egiptean este acela de care aţi auzit, dar eu am fost şi m-am închinat la Sfintele Locuri". Deci, venindu-şi întru sine,

zicea: "Smeritule Evloghie, acum du-te, ia-ţi uneltele tale, şi mergi de lucrează, că aici nu este Constantinopolul, ca nu cumva şi capul tău să-l pierzi".
Apoi, luându-şi uneltele sale, a ieşit la piatra de mai înainte, unde aflase comoara aceea, socotind că va mai afla şi alta şi, lovind în piatră până la al şaselea ceas, n-a aflat nimic. Deci, a început a-şi aduce aminte de hrana şi de dulceaţa mâncărilor pe care le avea la palate şi de amăgirea mândriei lumii acesteia, şi, iarăşi, zicea către sine: "Scoală-te de lucrează, că aici este Egiptul". Apoi, puţin câte puţin, l-au îndreptat pe el Mântuitorul şi Sfânta noastră Stăpână, la cea dintâi a lui

orânduială. Şi, făcându-se seară, iată, Evloghie a venit, chemând pe străini la găzduire. Şi, văzându-l pe el, am suspinat şi, lăcrimând, am zis către Dumnezeu: "Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Cu adevărat, Tu, Doamne, faci săraci şi îmbogăţeşti, smereşti şi înalţi, şi Judecăţile Tale sunt necurmate". Şi, luându-mă şi pe mine împreună cu alţi săraci, ne-a dus la casa lui şi, spălându-ne picioarele, ne-a pus masă. Şi, după ce am mâncat noi, luându-l de o parte, i-am zis lui: "Cum te afli, frate Evloghie?". Iar el a zis: "Roagă-te pentru mine, ava, că sunt sărac, neavând nimic". Iar eu am zis, către el: "O, de n-ai fi

avut nici acestea pe care le ai!". Iar el a zis: "Pentru ce, ava? Nu te-am smintit cândva, cu ceva?". Atunci, i-am povestit lui toate cele ce s-au petrecut. Şi, plângând de ajuns, a zis: "Roagă-te, ava, să trimită Dumnezeu cele de trebuinţă, că, de acum, mă îndreptez". Iar eu am zis: "Cu adevărat, fiule, să nu nădăjduieşti să ţi se încredinţeze altceva de la Hristos, cât vei fi în lumea aceasta, afară de plata ostenelii tale acesteia". Şi, urându-i cele bune, m-am întors, şi a rămas Evloghie aşa, săpând în piatră şi primind pe străini, până la sfârşitul zilelor sale.
Şi, făcându-se de o sută de ani, nu s-a lăsat de această lucrare, ci îi da

lui Dumnezeu putere, până când s-a împlinit călătoria vieţii sale. Să ne minunăm, dar, de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Care, după ce l-a înălţat pentru puţină vreme atât de mult, apoi, iarăşi l-a smerit pe el, pentru a-i fi de folos. Să ne rugăm, deci, să ne smerim şi noi în frica Domnului, pentru Iisus Hristos, că doar vom afla milă la înfricoşătorul lui Scaun, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor Sfinţilor Lui.