Urâţi cu adevărat, lui Dumnezeu şi oamenilor, sunt clevetitorul şi şoptitorul, că una le este amândoura lucrarea, care duce la calea pierzării, iar viaţa împreună cu dânşii otrăvită şi spurcată se face. Deci, să nu răbdăm un nărav ca acesta, ca să nu cădem în robia vrăjmaşului. Că porunceşte Legea: "Să nu primeşti cuvânt deşert şi să nu şezi cu martori nedrepţi, că răugrăitorul urât este". Iar înţeleptul Solomon a zis: "Pe şoptitor şi pe cel cu două vorbiri se cade a-i blestema, că pe mulţi ce

vieţuiră cu dânşii i-au pierdut". Şi iarăşi: "Limba nebunatică pe mulţi i-a întărâtat şi cei ce o ascultă pe ea, nu-şi vor afla odihnă". Şi iarăşi: "Rana de limbă sfarămă oasele, că este cumplită moartea din ea". Iar Proorocul Avacum zice: "Oamenii cei de pace ai tăi au pus cursă sub tine". Iar Ieremia a zis: "Săgeata care răneşte limba lor". Iar David, vrând să ne îndrepteze de la învrăjbire, învăţându-ne, zice: "Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale de la minciună, ca să nu grăiască vicleşug". Ştiind însă răutatea cea de voie, mai zice: "Groapa deschisă, grumazul lor; cu limbile lor vicleneau. Judecă-i pe ei, Dumnezeule, că otravă de aspidă

este sub buzele lor, că asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii mei şi cugetau cele rele mie, cuvânt călcător de lege au pus asupra mea. Dar să se îmbrace întru ruşine cei ce mă clevetesc pe mine şi ca şi un veşmânt să se învelească cu ruşinea lor". Şi se roagă, zicând: "Doamne, izbăveşte sufletul meu de buzele nedrepte şi de limba vicleană şi de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul tău, ca fără de prihană să fiu". Iar la Proverbe, sfătuind, zice: "Omul sprinten la vorbă cade în rele". Si iarăşi: "Moartea şi viaţa stau în puterea limbii şi cei ce o stăpânesc pe ea îi vor mânca rodurile ei. Şi de se socoteşte cineva între voi că este

credincios şi nu-şi stăpâneşte limba sa, ci îşi amăgeşte inima sa, deşartă este credinţa acestuia". Şi mai zice aceasta: "Iată un foc mic şi câtă materie arde!". Aşa şi limba, ea este sălăşluită între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc tot drumul vieţii, când e aprinsă de flăcările gheenei.
Să fugim dar, fraţilor, de clevetire, ca Domnul nostru, Iubitorul de oameni, să nu ne lipsească pe noi de moştenire, ci să ne izbăvească de gheena focului.
Că, şoptind, şarpele a izgonit pe Eva din moştenire. Tot despre clevetire, un înţelept a zis: "Fericit este cel ce nu alunecă cu limba". Şi iarăşi: "Fericit este cel ce se

ascunde dinaintea limbii, că alunecarea mai iertată este la trup, decât de la limbă". Iar Pavel a zis: "Au, oare, sunt între voi invidii, vrajbă, mânie, clevetire, şoptiri, mândrie şi celelalte?".
Iar Domnul a zis: "Omul cel bun, din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul cel rău, din comoara cea rea a inimii sale scoate cele rele". Că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Cinstitul Neofit, îmbunătăţitul monah şi preotul lui Dumnezeu, care viaţă pustnicească petrecea, însuşi ne-a spus oarecând: O femeie slăvită, după moartea bărbatului ei, adunându-şi în gânduri păcatele sale şi aducându-şi aminte de ceasul morţii şi luând aminte şi la înfricoşata judecată, a mers la un călugar Neofit şi, închinându-se lui, i-a zis: "Am venit la sfinţia ta, cinstite părinte, ca să-mi mărturisesc păcatele mele". Iar el n-a voit, şi i-a zis: "Mie nu-mi este

cu putinţă, fiică, să iau aminte la faptele femeieşti". Iar ea a zis: "Sfinte părinte, Domnul Iisus Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, îmbrăcandu-Se în chipul nostru, n-a lepădat pe desfrânata ce venise la Dânsul sărutându-I cu lacrimi cinstitele Sale picioare şi mărturisindu-şi, Lui, păcatele sale. Iar tu mă îndepărtezi pe mine, care voiesc a mă pocăi şi a mă mântui?".
Deci, aceasta auzind, stareţul i-a răspuns ei şi i-a zis: "Dacă aşa îmi grăieşti mie, fiică, şi cu credinţă ai venit la nevrednicia mea, să mergem în biserică şi spune, cu inima înfrântă, către Iubitorul de oameni, Milostivul Dumnezeu,

faptele tale, auzindu-le şi eu, prostul bătrân, unele ca acelea". Şi ea, venind împreună cu stareţul în biserică şi rugându-se, s-a închinat stareţului şi sta tăcând. Iar stareţul o îndemna pe ea şi zicea: "Ce este aceasta fiică, că de dimineaţă mi-ai silit a mea smerenie, ca să te primesc, şi acum nu-mi spui nimic?". Iar ea a răspuns: "Nu îndrăznesc a-ţi spune, cinstite părinte, că m-a cuprins un gând necunoscut.
Iar stareţul i-a zis: "Scrie-l pe el cu toată slobozenia şi eu voi citi hârtia aceea, înaintea Domnului Dumnezeu, Care iartă, după multa mila Lui, păcatele noastre". Şi a zis femeia: "Nici aceasta nu o pot face,

pentru multele mele fapte de ruşine".
Şi i-a zis stareţul: "Dacă nici aceasta nu o poţi face, apoi, eu, îţi voi pomeni ţie câte pacate se fac în viaţa omenească, zicând câte unul şi întrebând dacă aşa oare făcut-ai, sau altceva?". Iar ea i-a răspuns: "Cu darul lui Dumnezeu şi cu sfintele tale rugăciuni, nimic din cele ce-mi grăieşti n-am făcut, ci altele sunt păcatele mele".
Iar el a zis: "Dacă sunt altele, apoi eu nu sunt ştiutor de inimi, nici tainele omeneşti nu le ştiu". Şi ea a zis: "Roagă-te pentru mine, ca să facă Dumnezeu cum va voi El". Şi, aceasta zicând, s-a închinat stareţului.

Iar ea mergând pe uliţă, a văzut pe un călugăr bătrân slăbănog, zăcând pe pământ şi cu totul neîngrijit, şi i-a zis lui: "Oare voieşti să te iau în casa mea, unde te voi odihni bine, ca să te rogi lui Dumnezeu pentru a mea nevrednicie?". Iar el a zis: "Voiesc, stăpână, să faci milă cu mine, ticălosul".
Deci, ea intrând, a gătit un pat şi, trimiţând, a cumpărat haine călugăreşti. Şi a poruncit slugilor să ia pe călugărul cel slăbănog şi, ducându-l la spălător, să-l spele pe el şi să-l îmbrace în hainele cele noi, aducându-l, să-l pună în patul cel gătit pentru dânsul. Şi, aceasta făcând-o, îi slujea lui acolo, ungându-i rănile şi tămăduindu-le.

Iar, după câtăva vreme, sosind Joia cea Mare a Mântuitoarelor Patimi, a zis femeia către bătrânul acela: "Un lucru vreau să fac, părinte: să-l suferi şi să nu zici nimic". Iar el a zis: "Cum vei porunci stăpâna mea, aşa voi face". Şi, sosind ceasul dumnezeieştii slujbe, iar în bisericuţa casei ei făcându-se Sfânta Liturghie, preotul îndată a început a citi Evanghelia, zicând: "Venind Iisus în Vitania în casa lui Simon cel lepros, s-a apropiat de dânsul o femeie desfrânată, având o sticlă cu mir scump...". Iar când zicea preotul aceasta, stăpâna casei a luat un vas cu mir şi, apropiindu-se de călugăr, l-a turnat pe picioarele lui, şi sărutându-le, le-a

udat cu lacrimi şi cu părul capului ei le-a şters şi şi-a mărturisit păcatele sale.
Deci, aceasta aşa făcându-se, a fost un cutremur înfricoşat, nu în toată cetatea, ci numai în casa ei, iar după cutremur un glas zicând: "Iartă-ţi-se ţie păcatele tale!". Iar după ce a venit acel dumnezeiesc glas, s-a sculat călugărul sănătos cu totul, neavând nicio bubă, nici rană pe trupul său, slşvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care face înfricoşătoare şi mari minuni.
Iar acea fericită femeie şi-a luat iertare de păcatele sale, din mila lui Dumnezeu cea neasemuită. Şi, petrecând ceilalţi ani ai vieţii sale în pocăinţă, s-a mutat la Dumnezeu,

Cel Ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea lui o aşteaptă.
Drept aceea şi noi, fraţilor, ştiind mila Mântuitorului nostru, să ne sârguim a avea pocăinţă, înfrânare şi dragoste şi să nu ne deznădăjduim de a noastră mântuire, măcar că şi foarte păcătoşi suntem. Să ascultăm pe Domnul, Cel Ce a zis: "De şaptezeci de ori câte şapte pe zi de ar greşi cineva, pocăinţă să ceară!". Şi în orice ceas greşiţi, întru acelaşi ceas să vă mărturisiţi, nu ca unul către altul, ci ca Însuşi lui Dumnezeu. Să muiem ţarinile inimilor noastre şi

să semănăm fapte bune şi să ne curăţim cu lacrimile, ca să nu fim ruşinaţi, înaintea Înfricoşătorului Judecător.

La o mânăstire cu viaţă de obşte, era mai mare un oarecare egumen, având sub mâna sa fraţi nu mai puţin de două sute; şi acest egumen a fost la început iubitor de săraci, iar, mai pe urmă, iubitor de slavă s-a făcut: că avea mare dragoste spre bogaţi şi spre dregători şi aceia îl slăveau. La acesta, a intrat în mânăstire Domnul, ca un bătrân sărac, şi a zis portarului: "Mergi la egumen şi-i spune: Un frate al tău a venit la tine, cu multă osteneală". Şi mergând, portarul a aflat pe

egumen vorbind cu un bogat şi, stând puţin, i-a vestit lui de acel sărac, neştiind el că este Hristos. Iar egumenul se supăra pe el, zicându-i: "Nu mă vezi pe mine vorbind cu oamenii? De ce i-ai dat drumul? Nu mă supăra acum!" Şi s-a dus portarul. Iar Domnul, Cel Îndelung Răbdător, îl aşteptă pe el până ce avea să iasă. Şi, aşteptând el ca la cinci ceasuri, a venit un oarecare bogat, pe care, îndată, egumenul însuşi l-a întâmpinat în poartă. Şi acolo, văzând pe egumen cu bogăţii, Hristos Cel bogat întru milă şi Prietenul celor smeriţi l-a rugat pe egumen, zicând: "Un cuvânt am pentru tine, părinte". Iar el nici măcar nu s-a uitat, ci a

mers cu bogaţii la prânz. Şi iarăşi, după masă, petrecând până la poartă pe acel bogat, s-a întors şi n-a luat în seamă rugămintea bătrânului celui sărac şi fără de răutate. Deci, făcându-se seară, nu s-a învrednicit a primi acel ceresc străin, Care S-a dus, zicând portarului: "Aşa să spui egumenului: De vreme ce slava omenească o pofteşti, iată de acum din toată ţara aceasta pe cei puternici voi trimite la tine, că dregătorii pofteşti, iar bunătăţile Împărăţiei Mele nu-ţi trebuiesc. Că Eu venisem pentru ostenelile tale cele drepte şi viata ta cea mai de demult, voind să-ţi dau ţie binecuvântare şi n-ai voit-o". Şi aşa

s-a cunoscut că Cel Ce venise în chip de sărac a fost Atotţiitorul Hristos.
Aceasta auzind-o noi, fraţilor, să nu ne întoarcem ochii de la cei săraci, că Însuşi Hristos Atotţiitorul umblă în chip de sărac. Că cel ce dă săracului, Îi dă lui Hristos, în mâini. Însă eu nu grăiesc acestea defăimând bogăţia, ci învăţ pe cei ce nu se pricep a petrece în bogăţie, pe cei ce-şi adună comori şi-şi pierd Împărăţia, urând pe săraci şi dându-se în stăpânire diavolului. Drept aceea, vă rog pe voi fraţii mei, auzind acestea, să fim milostivi, primitori de străini şi iubitori de săraci, ca să ne învrednicim a primi bunătăţile cele

veşnice.