Evanghelistul Luca ne descrie, iubiții mei, primele zile ale vieții Bisericii după Rusalii. Și scrie, așa cum auzim în lectura Epistolei din Faptele Apostolilor: „cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia” (Faptele Apostolilor 11:19). Adică, după lapidarea lui Ștefan, frica a căzut peste cetatea Ierusalimului. Mulți oameni au plecat, s-au „risipit”, spune el, și au început să-L predice pe Hristos în diferite zone. Și vedem aici că predicarea Evangheliei ajunsese deja în Fenicia, Cipru și Antiohia. Când Apostolii au aflat despre aceasta (ei rămăseseră în oraș), au acționat în consecință.
Dar cum anume a fost răspândită Evanghelia? Prin intermediul unor persoane anonime. Luca scrie: „erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus” (20). Avusese loc o descoperire, cu siguranță, iar Evanghelia s-a răspândit mult mai departe decât se așteptaseră. Cei care răspândeau Evanghelia erau uimiți. După cum am spus, erau persoane anonime. Luca notează o frază foarte caracteristică: „Şi mâna Domnului era cu ei” (Faptele Apostolilor 11:21). Aceasta este o expresie ebraică ce înseamnă „ajutor din Cer”.
Poate ați observat că de multe ori în iconografia noastră, într-o icoană a unui sfânt sau a unor sfinți, există o mână care apare dintr-un colț al ramei icoanei, de obicei din stânga sus, dar poate apărea și din dreapta sus, iar mâna binecuvântează. Aceasta este mâna Domnului, Care dă binecuvântarea. Iconografic, așa este reprezentată.
Predicarea, așadar, a fost un sfânt efort misionar și a avut toată binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, după cum vedem clar, predicarea lor a început și ea să evanghelizeze lumea, lumea națiunilor. Acesta este un motiv (nu singurul) pentru care Dumnezeu a permis împrăștierea creștinilor din Ierusalim, după lapidarea lui Ștefan, tocmai pentru că rămăseseră în Ierusalim, în ciuda faptului că Domnul le spusese să iasă după Rusalii. Vedeți voi, când Dumnezeu voiește ceva, după ce ne-a poruncit [și noi nu acționăm], El creează apoi o modalitate 'violentă' [de a pune în aplicare]. Nu vă temeți. Această cale violentă se înscrie în planul lui Dumnezeu, să ne zguduie sau, cum am spune astăzi, să ne trezească, astfel încât să ne dăm seama de câteva lucruri. Domnul le spusese Ucenicilor Săi, în ziua Înălțării Sale: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28:19). Așa începe, așadar, propovăduirea lui Hristos, cu multă roadă și cu multe binecuvântări. Vă reamintesc: „Și mâna Domnului era cu ei”.
Dar, se pune întrebarea: a fost menținută această binecuvântare a răspândirii Evangheliei, cu aceeași aprindere, de-a lungul celor douăzeci de secole care au urmat? Din păcate, nu. Se știe că, nimănui din primele III-IV secole [care era străin] nu i s-a permis [să fie prezent] în Biserică – în sensul de a participa la Dumnezeiasca Liturghie, de a primi Sfânta Împărtășanie. Vedem în Dumnezeiasca Liturghie ceva păstrat din acele vremuri: „Ușile! Ușile!”. Aceasta era o poruncă. „Închideți ușile, portarilor! Închideți ușile! Niciun neinițiat, niciun catehumen să nu rămână înăuntru!”. Doar credincioșii aveau voie să rămână în biserică. Vedem așadar că se aplica o oarecare austeritate în această privință. Nimeni care nu fusese botezat nu avea voie să rămână în biserică.
Totuși, pentru a fi botezat, era necesar să primești catehizare. În acele vremuri, Botezul urma de obicei catehizării, iar după ce cineva avea parte de suficient de multă catehizare, Episcopul îl testa. Spunea: „Zi-mi asta, spune-mi aia”, iar dacă cineva nu învățase suficient de bine catehismul, botezul său era amânat până data viitoare, după o cateheză lungă care putea dura luni sau ani – da, chiar ani. (Este bine cunoscut faptul că botezurile erau administrate cam o dată sau de două ori pe an, de Crăciun sau de Bobotează și de Paști, și de aceea în acele zile cântăm „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat!”, în onoarea lor).
Așadar, existau pretenții și de aceea au apărut mari creștini. Se vorbea despre catehumeni, că intrau „pe ușă”, când erau botezați în Biserică, pentru că primiseră un Catehism extins și bogat. Dacă doriți să vedeți o mostră din ceea ce învățau acești catehumeni, vă rog să aruncați o privire la Catehismele Sfântului Chiril [al Ierusalimului], din anul 350 după Hristos, și să citiți ce le cerea să învețe. O mică parte din acest Catehism se găsește și în Constituțiile Apostolice. Existau lecții despre dogme, adică Dumnezeu este Treimic, că El este aceasta, aceea etc., dar existau și lecții despre moralitate, de exemplu, că nu poți fi imoral și trebuia să înveți și de ce. Acesta a fost începutul Bisericii noastre, și ea a strălucit. Pentru că, așa cum am menționat, cei care erau botezați intrau „pe ușă”, deoarece primiseră un catehism bogat. Se mai spune că „ieșeau pe cealaltă ușă a Bisericii, ca mucenici”.
Acest început bun al Bisericii a slăbit, însă, după ce creștinismul a apărut ca religie oficială de stat (așa s-a ajuns la catehizarea după Botez). Dar apoi catehizarea a început să fie neglijată și nu a mai existat nimic care să dea un impuls în afară de Botez. Această situație a creat o laxitate atât în ce privește moralitatea, cât și în credință, la membrii Bisericii. Cateheza se concentra, desigur, pe cunoașterea dogmei, dar ea aborda și corectarea vieții (Și, ce fel de lume a găsit creștinismul? Lumea națiunilor, așa cum o cunoaștem astăzi – idolatri – cu multe defecte, vicii și patimi care trebuia să fie corectate). Cu toate acestea, prin lăsarea deoparte a catehismului, au existat roade corespunzătoare – ignorarea dogmei și un trai neglijent.
Despre aceasta, Fericitul [Panagiotis] Trembelas scria, în Catehismul său: „Într-un cazan foarte mare cu apă clocotită, s-a turnat brusc o cantitate mare de apă rece și fierberea s-a oprit”. Iată ce s-a întâmplat. Vedem cum s-a întâmplat acest lucru în Rusia, de exemplu (care a fost introdusă în Credința Ortodoxă, dar a fost catehizată foarte grosolan. Întreaga națiune alerga la râuri pentru a fi botezată, mase întregi de oameni. Nu s-a acordat timp catehizării. La fel s-a întâmplat și cu națiunea noastră greacă. Așadar, acești oameni, din moment ce nu li s-a oferit un catehism, nici nu au corectat modul în care trăiau și nici nu au dobândit cunoștințe despre Credință, iar fierberea s-a oprit, adică fervoarea, entuziasmul, că „sunt creștin” (pentru că se plătea un preț, mai înainte, pentru a fi creștin).
Astăzi catehizarea se face abia după Botez, sub formă de lecții, dacă se face vreodată. Spunem: „Avem școli catehetice. Copiii trebuie să meargă la școala catehetică”. Dar, câți copii merg la școala elementară, gimnazială și liceu? Toți merg. Și câți dintre ei merg la școala catehetică? Așadar, toți acei copii care nu sunt catehizați, nu vor fi niciodată catehizați (și oriunde se predă catehismul, cât de des se face asta? O oră, o zi pe săptămână)... Implicațiile necatehezării sunt grave. Poporul nostru ortodox trăiește, din păcate, într-o ignoranță crasă. Și moralitatea? O, moralitatea... Este ceva pentru care se varsă multe lacrimi. Este profund lumesc...
Așadar, vedem că creștinii noștri de astăzi au o mentalitate seculară, și este un fapt că modul de viață secularizat nu mântuiește. Atenție la acest lucru! Nu putem fi mântuiți prin așa ceva. Dintre toți creștinii ortodocși seculari ai noștri, unii dintre ei, tocmai pentru că nu au nicio bază sau cunoștințe, sunt induși în eroare și se alătură grupurilor eretice, dar și religiilor lumești. Astăzi vedeți creștini grec-ortodocși îndreptându-se către hinduism și alte religii lumești. De ce le numim „lumești”? Pentru că toate aceste religii Îl plasează pe Dumnezeu în lume, ceea ce, în cele din urmă, este panteism.
Cât despre religia iudaică (o religie care a fost pregătitoare; nu mai există; a fost pur și simplu preambulul creștinismului), oamenii sunt obișnuiți să spună: „Dumnezeu este Unul și, din moment ce Dumnezeu este Unul, este aceeași religie ca și creștinismul”. Dumnezeul lui Israel, Cel Sfânt al lui Israel este într-adevăr Dumnezeul Noului Testament. Nu există nicio îndoială în privința asta. Dar evreii au vrut să se separe. De fapt, au vrut să se separe mai mult [decât creștinii], pentru că nu au acceptat Noul Testament. Cu toate acestea, oamenii spun că „religia ar fi aceeași” și ar „exista Un Singur Dumnezeu”.
Și avem și copia slabă [a creștinismului], care a fost făcută cândva în secolul al VIII-lea după Hristos, din elemente de iudaism, creștinism și tradiții arabe locale, notoriul islam. În Europa, nu în ultimul rând în Grecia, oamenii încep să se alăture islamului. Vă surprinde acest lucru? (Acum câțiva ani, nu cu mult timp în urmă, o traducere greacă a Coranului a fost prezentată instituției filologice „Parnassos” din Atena, un eveniment la care a participat Arhiepiscopul Atenei, iar această traducere a fost finanțată de un magnat naval grec. Ați auzit asta?) Acei oameni nu au nicio idee despre ce este creștinismul…
Și, în final, cultul celui rău trebuie și el tratat... închinarea la cel rău, în special de către generația noastră tânără, și implicațiile sale sociale. Să spun că ceea ce va urma va fi foarte neplăcut? Că Dumnezeu Își va ridica mâna. Noi... suntem martori și toată lumea știe ce se întâmplă.
Ce ar trebui să apară? Fapta bună a catehizării și predicării. Predicarea trebuie să fie catehism; trebuie să fie o lecție. Din a fi un creștin adormit, voi învăța și voi crește. Omilia nu ar trebui să fie câteva cuvinte înflorite pe care le spunem doar în zilele de sărbătoare, doar pentru câteva minute, suficient cât să acoperim cele mai rudimentare lucruri despre sărbătoare - și aceasta în cele câteva minute rămase pentru omilie - care este de obicei ceva secular, nimic mai mult. Of, poporul meu! Să ai un microfon în mână și să poți rosti Cuvântul lui Dumnezeu de undeva, oriunde este sărbătoare, în orice oraș, oriunde, și să nu spui nimic substanțial? Ce scuză vei avea?
Predicarea este o lecție. Nu este doar ‘catehism’, ci este instrucție. Așa cum se făcea pe vremuri, această învățătură, această cateheză, trebuie reînnoită periodic, pentru că nu vom putea niciodată spune că știm totul. În orice caz, trebuie să înceapă, neapărat, predicarea sub formă de catehism – învățătura corectă – dacă vrem să vedem zile mai bune pentru Biserică.
Subiectul aici, în primul rând, este iubirea față de Hristos. Dacă Îl iubești pe Hristos, cu siguranță Îl vei transmite pe Hristos celui de lângă tine. Domnul, apărându-i Apostolului Petru, după Învierea Sa, i-a zis: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia [ceilalți Ucenici]?” (Ioan 21:15) Și a primit răspunsul: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. Ce i-a zis Domnul? „Paşte mieluşeii Mei”, adică fii păstor, pastorește mieii Mei, pe creștini. Întrebarea a fost repetată a doua și a treia oară, iar la răspunsurile afirmative ale lui Petru, Domnul a răspuns: „Paște oile Mele” și „Paște mielușeii Mei”. Mă iubești cu adevărat? Atunci vei face lucrarea de păstorire!
Cum se face păstorirea? Prin predicare, catehizare și administrarea Tainelor Bisericii. Observați că păstorirea, lucrarea apostolică, este legată de dragostea față de Hristos. Îl iubești pe Hristos? Vei face lucrarea unui apostol. Dacă îți iubești aproapele, îi vei da vestea bună despre Hristos.
Astăzi, însă, se pune întrebarea: Există o astfel de dragoste? S-a răcit? A înghețat? Hristos a spus: în zilele din urmă, "iubirea multora se va răci” (Matei 24:12). Apostolul Pavel, preaiubitul meu, scrie: „dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Corinteni 9:16)
Iar canonul 58 al Sfinților Apostoli poruncește următoarele:
Un episcop sau un preot care este neglijent în îndatoririle sale, fie față de cler, fie față de popor, și nu-i învață în evlavie, să fie afurisit (adică să nu primească Sfânta Împărtășanie); dar dacă va persista în neglijența și lenea sa, să fie îndepărtat.
Cum am spune noi? Dacă există preoți sau Episcopi care împiedică să fie auzit Cuvântul lui Dumnezeu în cetatea lor [să fie afurisiți]. Împiedică! Această altă replică este cea pe care Hristos a dat-o: ei închid Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor; că ei nu intră, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lasă (cf. Matei 23:13).
În interpretarea sa la acest canon, Sfântul Nicodim Aghioritul face o mică adăugire: „în fiecare zi”. Ei trebuie să învețe pe ceilalți în fiecare zi, fie că predică de la amvon, fie la Spovedanie, într-o clasă de catehizare sau în particular, nu contează cum. Apostolul Pavel, în Efes, unde a stat trei ani, a predat și el în particular.
Dar dacă preotul este obligat să învețe pe ceilalți, iubiții mei, poporul și individul trebuie să meargă acolo unde el învață. Așa este corect. Îți pasă. Dar cum să auzi? Vii să auzi? Acesta este singurul mod în care binecuvântarea Domnului se revarsă asupra ta. De aceea, poporul nu trebuie să lipsească niciodată de acolo unde este rostit Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel le scrie evreilor: Nu uitați să vă adunați laolaltă, iar nu ca ceilalți care au alt obicei (cf. Evrei 10:25), iar referitor la neglijența oamenilor, din nou, le scrie evreilor: Deși ați primit atâta învățătură și ar trebui să fiți deja învățători, aveți nevoie să fiți învățați din nou învățăturile fundamentale despre Dumnezeu; ați ajuns ca cei ce au nevoie de lapte, nu de hrană tare” (5:12).
Mai există ceva ce trebuie să mai comentăm. Apostolii, care rămăseseră în Ierusalim, auzind că propovăduirea Evangheliei fusese primită în Antiohia, l-au trimis pe Barnaba să vadă ce se întâmplă (era un cipriot). Când a văzut mișcarea din Antiohia, s-a bucurat. Ascultați cum povestește Luca: Și când a văzut harul lui Dumnezeu [la lucru], s-a bucurat și i-a îndemnat și i-a încurajat pe toți să se alipească de Domnul (cf. Faptele Apostolilor 11:23). S-a bucurat. Bravo! Da, continuați să vă alipiți de Domnul cu toată inima! Vedeți? S-a bucurat. De ce? Pentru că Evanghelia înainta. Și nu era invidios (pentru că invidia există în fiecare epocă, iar un lucrător al Evangheliei poate fi și el atacat de ea. Se întâmplă de obicei. Însuși Domnul a fost invidiat de învățătorii lui Israel. Menționăm acest lucru, pentru că noi înșine simțim intens această invidie. Când un lucrător al Evangheliei este invidios, înseamnă de obicei că nu și-a curățit inima, că nu este un om sfințit).
Și Luca arată clar că Barnaba nu simțea invidie: „era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă” (Faptele Apostolilor 11:24). Acesta era Barnaba. Un om bun, plin de Duhul lui Dumnezeu. Cum ar putea fi invidios? Pavel, însă, era îndurerat: unii dintre voi Îl propovăduiesc pe Hristos din invidie și sunt certăreți, în timp ce alții Îl propovăduiesc pe Hristos cu intenții bune. Așa să fie. Oricum se face, "fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte"*... (Filipeni 1:18). În cele din urmă, de ce să mă deranjeze, spune el. Ei sunt responsabili pentru ei înșiși. Cât despre mine, am un singur interes, ca Hristos să fie propovăduit. „...şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura” (Filipeni 1:15-18).
Iubiților, astăzi poporul nostru se află în groapa întunecată a necunoașterii Evangheliei. De aceea vedem multe erezii acceptate, precum și o viață coruptă. „Necunoașterea Scripturilor”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „a dat totul peste cap”. Și Pavel îi scrie Episcopului (el este episcop) Timotei, în Efes: „Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). Cu alte cuvinte, Pavel îi spune lui Timotei să facă predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu.
Și, mai jos, notează: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp” (2 Timotei 4:2). Catehizează în orice vreme. Și dă un motiv, profetic: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (2 Timotei 4:3). Urechile și le vor gâdila, spune el. Acești învățători vor spune lucruri frumoase. Și ce fac alții? Gâdilă urechile. „Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4:4), iar un astfel de moment este chiar acum, prin excelență, iubiții mei.
Așadar, oricine Îl iubește pe Domnul Iisus Hristos, să înceapă să se pregătească, pentru a răspândi mai departe Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a contribui la cunoașterea lui Dumnezeu în rândul poporului nostru. Amvonul nu este singurul loc unde are loc predicarea; are loc și la școala catehetică și în toate locurile și în toate timpurile – toate aceste oportunități sunt ceea ce Sfântul Pavel înțelege prin „vreme potrivită” (2 Corinteni 6:2), și se va vedea foarte repede că mâna Domnului binecuvântează lucrarea celui ce predică. Oricine Îl iubește pe Domnul, să ia aminte la aceasta.
SPRE SLAVA DUMNEZEULUI CEL ÎN TREIME SLĂVIT!
*Apropo:
Când Pavel se afla în închisoare, mulți dintre necredincioși, dorind să stârnească și mai violent persecuția declanșată de Împărat, Îl propovăduiau și ei pe Hristos, dar doar pentru ca Împăratul să se înfurie și mai tare că Evanghelia se răspândea și pentru ca toată mânia lui să cadă asupra lui Pavel. Cum ar fi: "De când am fost închis, au apărut două grupuri de predicatori. Un grup era aprins din cauza încarcerării mele, în timp ce celălalt, care predică și el pe Hristos, o face doar pentru că vrea să mă vadă executat.
Unii din invidie.
Adică, ei îmi invidiază reputația bună și statornicia și, tocmai pentru că vor să fiu ucis și au un spirit războinic, lucrează împotriva mea și, de asemenea, urmăresc să intre în grații, așteptându-se că ar putea fura, pentru ei înșiși, o parte din slava mea.
Și alții cu intenții bune.
Adică, fără ipocrizie, cu toată seriozitatea.

“Și, florile continuă să crească...”
Cuvânt rostit de Fericitul Stareț Atanasie Mitilinaios (Sfânta Mănăstire Comneniou, Larissa, Grecia) . Mulțumiri, pentru transcriere în limba greacă, după audio, Pr. Emmanuel Hatzidakis.
***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna mai 2025.