64
Pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, in exclusivitate, un articol de: Pr. Daniel Ivan

La inceput, a fost un Barbat. Dar nu orice barbat. A fost El, Cuvantul care a luat trup si a venit intre noi si pentru noi.

Apoi, a adunat langa el alti 12 barbati. A format un nucleu si, mai tarziu, o comunitate, diferita de tot ceea ce exita in acele vremuri in lume. El, Barbatul, era privit de conducatorii vremii, fie ca un nou proroc, fie ca un proscris. Viata Lui pe pamant a fost una cu totul speciala si, mai ales, SIMPLA. A refuzat onorurile, aurul si averile. A predicat dragostea, iertarea, rugaciunea si cumpatarea. A trait in saracie si, cu toate acestea, a rasturnat mersul istoriei.

Cum, oare, s-a putut ca Fiul unui umil teslar din Nazaretul Iudeii, sa schimbe lumea? Simplu. El, rebelul si proscrisul, era Invatatorul si Mantuitorul, era Cuvantul Intrupat. Ceea ce ochii trupesti nu puteau sa vada, au simtit inimile celor ce L-au urmat si Il urmeaza.

Biserica Lui s-a nascut greu, in conditii potrivnice. Umila comunitate a Ucenicilor Lui Iisus se ascundea speriata de prigoana carturarilor si fariseilor. Totusi, Dumnezeu nu avea sa lase lucrurile asa. Petru, intarit de Duhul Sfant, Cel care ardea de acum in el, a iesit la lumina si a vestit celor ce doreau sa il asculte Cuvantul Vestii celei Bune.

El, Simon, pescarul, fiul lui Iona, impreuna cu ceilalti Apostoli, au plecat in cele patru zari ale lumii, sa vesteasca neamurilor Bucuria cea Mare. Oamenii trebuia sa stie ca intunericul nu mai guverna lumea. Dumnezeu se coborase pe pamant, pentru a-l ridica pe om din starea de nenorocire in care se afla. Unsprezece dintre acesti barbati au murit, bucurosi, pentru Hristos, Domnul si Mantuitorul lor. Ioan, cel iubit, a trait, pentru a putea spune oamenilor, peste veacuri, cum o sa arate Judecata Finala si Imparatia Vesnica.

Anii au trecut si aceasta noua religie prindea radacini. Era religia celor umili si opresati. A celor fara de speranta, intr-o lume pagana, in care aveai impresia ca traiesti degeaba.

Ceea ce la inceput era privita ca o secta iudaica, devenea un pericol pentru autoritatile vremii. Au urmat aproape doua veacuri de jertfe. Prigoana impotriva celor ce erau, de acum, numiti crestini, a fost una infioratoare. Sangele miilor de martiri parea sa nu potoleasca setea salbatica a prigonitorilor.

Apoi, a venit si pacea. Biserica a primit locul ei in lumea pagana. Spalata de sangele martirilor, ea isi ridica de acum capul la lumina. Stiu ca multi ar fi tentati sa vada edictul lui Constantin cel Mare, ca pe o victorie. Va asigur, insa, ca odata cu acest edict favorabil puritatea apostolica a Bisericii lui Hristos incepe sa se estompeze. Se prefigura, la orizontul istoriei, declinul spiritual.

Nu va grabiti sa judecati pripit… De ce spun ca, incepand cu acel edict, a inceput declinul: sa nu uitati ca Imparatul Constantin, insusi, a trecut la Crestinism. Dar, nu cel pe care am fi tentati noi astazi sa-l imaginam. A fost botezat, la sfarsitu vietii sale, de un preot arian. Surprinsi? Imaginati-va, acum, odata increstinat imparatul, cata lume a dorit, din servilism, sa ii urmeze exemplul, fara macar sa aiba chemarea de a fi ucenic al lui Hristos? Oare, nu se intampla la fel si astazi? Ba da!

Apoi a venit un alt moment crucial pentru Biserica. Decretul Imparatului Teodosie, zis si “Cel Mare”, care facea din Crestinism religie de stat. Acest imparat crestin – din nefericire pentru noi – a dat un decret care a lansat Crestinismul intr-un conflict deschis, si care dureaza pana astazi, cu Paganismul. Sa incercam, impreuna, un exercitiu de imaginatie. Cum ar fi ca, astazi, sub amenintarea cu moartea, toata populatia Romaniei sa fie obligata sa treaca, la budism? Stiu ca pare fantasmagoric, acum. Dar, atunci, asa s-a intamplat. Stiu, se vor gasi si martiri, dar credeti-ma ca restul am tacea si am inghiti asta fara comentarii.

Este un lucru stiut de oricine cunoste putine istorie ca, in secolul al IV-lea, crestinii reprezentau cam 30% din populatia Imperiului Roman. Ce l-a determinat, deci, pe Teodosie sa ia acesta masura? Nu uitati ca Imparatul era, inainte de toate, conducator si, mai apoi, crestin. Crestinismul propovaduia ascultarea si supunerea in fata conducatorilor. Propovaduia rabdarea si primirea suferintelor. Toata aceasta invatatura inaltatoare devenea o arma teribila, prin care paganul, nesupus, devenea ascultator.

Biserica se umple, astfel, de elemente pagane, care nu au fost nici pana astazi asimilate. Biserica acelui secol a fost fortata sa inglobeze, in ea, miloane de suflete, care nu doar ca nu aveau habar despre Cine este Hristos ci, mai mult, pana mai ieri Ii blasfemiau Acestuia numele.

Stiu ca, poate, doriti o istorie in care Biserica Lui Hristos sa arate intotdeauna asemeni unei povesti frumoase. Dar, nu a fost tot timpul asa.

Momentul acesta, in care Biserica Crestina devine religie de stat in Imperiul Roman, pune bazele institutionalizarii ei. Biserica isi pierde, treptat, duhul umil al lui Hristos, impodobindu-se, in schimb, cu duhul lumii. Vasele de lut si alama sunt inlocuite cu cele din aur. Fastul ia locul smereniei. Templele pagane sunt daramate, cu o frenezie demna de prigoana prin care primii crestini au trecut. In loc sa aplice lectia iertarii depline, lectia primirii celui cazut, crestinii acelor timpuri au facut exact opusul.

Incep certurile pentru intaietatea Tronului de Pastor al Bisericii. Roma isi cere dreptul ei, in vreme ce Constantinopolul se tine pe pozitie. Sunt invocate dogme si invataturi. Sunt aruncate blesteme si apar primele diferende dogmatice. Parintii Bisericii, Stalpii Dreptei Credinte, devin arme, intr-un razboi surd. Camasa lui Hristos se sfasie din cusaturi. Fiecare pretinde ca poseda Adevarata Credinta. Hristos a cam fost lasat deoparte. Importante, acum ,erau ambitiile si, mai ales, privilegiile.

Apoi, asa fara de veste, doi oameni, doi Pastori, doi urmasi ai Sfintilor Apostoli, hotarasc sa se blesteme unul pe celalalt. Au rupt Camasa, in sfarsit… Fiecare era, acum, sef peste propria vie. Cat despre: “Aveti-va ca fratii.”… Nu mai stie niciunul nimic. Care Hristos? Incepusera sa Ii ia locul.

Au trecut aproape o mie de ani de atunci, iar Camasa zace, inca, rupta. Ambitiile omenesti au calcat in picioare Jertfa Celui, in numele Caruia pretind ascultare deplina; ca un trup cu doua capete, in care fiecare pretinde a fi cel mai destept si mai frumos.

Cand eram mic, am intrebat-o pe mama, odata:

-Mama, ce eram eu daca ma nasteam chinez?

Si mama mi-a raspuns sec dar extrem de adevarat: – Ce sa fii, Dane? Om.

Cred ca, daca am dezbraca, pe cei care ne conduc, de prejudecati si invataturi formale, de dogme si canoane, am descoperi ca sunt, si pot fi, orice, dar ne-am bucura sa mai fie macar oameni. Ne etichetam cu fel de fel de nume. Sustinem, cu tarie, diferite invataturi si apartinem unor diferite religii. Dar, ce uitam? Uitam sa mai fim oameni.

Acum doua mii de ani, un Barbat a fost tintuit pe Cruce, fara vreo vina. Istoricii spun ca, in timpul batailor, Iisus ar fi primit 40 de lovituiri de bici si tot atatea de nuia. Ma intreb, oare, eu cate pot suporta? Sau, am putea macar privi o asemenea barbarie?

Cand un conoscut actor si regizor American, Mel Gibson, a realizat un film in care arata acest gen de supliciu, ce s-a intamplat? Unii l-au considerat excesiv de violent, sau prea americanizat, iar altii l-au criticat ca fiind antisemit. Refuzul acesta, contemporan, de a pricepe cu adevarat supliciul Lui Hristos, ne separa de intelegerea plenara a Jertfei Acestuia.

Astazi, am ajuns sa pomenim autoritatea Matuitorului doar in scopuri meschine si, nu de putine ori, materiale. Il vrem tintuit pe icoana, si nu coborat in inimi. Ne inchinam Lui, dar nu Ii slujim. Templul, plin de zarafi, din Ierusalim, s-a mutat peste veacuri in vremea noastra. Sunt trist…

Sunt trist, atunci cand riscam ca, cei care ne conduc, sa uite sa ne mai si slujeasca, interpretand "slujirea", doar prin ocuparea unei functii, sau prin savarsirea actului de Cult. Uitam sa ne mai uitam in jos… Uitam sa mai mangaiem si uitam s ne mai jertfim. Credem ca simpla calitate ne va feri de pedeapsa. Cata amagire, Doamne…

“Orice cadere intristeaza pe Dumnezeu, dar cand omul rascumparat cade de-a dreapta, atunci Cerul se cutremura si Dumnezeu plange.” – spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Ma intreb mereu:

– Oare, asta este ceea ce si-a dorit Hirstos? Vrea zidiri marete? Vrea potire aurite? Vrea o astfel de Biserica? Mai suntem noi frati? Avem si impartim acelasi Tata?

Am uitat sa mai impartim painea, cu cel de langa noi. Ne place sa culegem, dar fara a semana. Sa fie trist Dumnezeu, pentru ceea ce vede? Ce asteapta Hristos de la mine?

Ma gandesc de multe ori, daca preotia mea este una folositoare oamenilor. Ce o sa ma scape, pe mine, nemernicul, de focul cel vesnic? O sa ma scape urmarea Tipicului sau respectarea glasurilor cantarilor bisericesti? Ma va apara slujirea corecta a oamenilor sau ascultarea orbeasca de cel care TREBUIE sa imi fie Parinte?

Dar, ce sunt eu? Supus, rob sau Rascumparat?

Stiu, insa, ca am cam uitat sa mai fim oameni. Vrem, cu orice pret, sa fim crestini, dar ne prefacem. Ii cantam lui Hristos, dar ne este greu sa Ii urmam Lui. Traim, cu un soi de nadejde, searbada, ca Ortodoxia ar consta in lumanari, pomelnice, icoane, moaste si manifestari de cult. Traim materialul, la nivel spiritual.

Mi-a adus cineva, odata, o bucata de hartie, impachetata, care avea putina vata in ea, si imi spune:

– Parinte, primiti ceva de la Sfanta Parascheva! Am primit acel dar, zambindu-I bland. Era destul de greu sa o fac pe acea femeie sa inteleaga, ca ne putem intalni, oricand, in rugaciune, cu Cuvioasa Parascheva, numai sa ne dorim asta. O sarmana, care se incredea in pastrarea acelui petic de vata, la piept, pentru scaparea de necazuri. Si ei, ca si altora, ii venea greu sa inteleaga puterea imensa a rugaciunii curate.

Hristos vrea de la noi, mai intai, inimile, apoi abia il vom cuprindem cu mintea noastra, pentru ca ulterior sa Il imbartisam cu bucurie si sa urmam Lui. Biserica trebuie sa fie una a trairii si a valorii, si nu una a supunerii oarbe si a cantitatii. Hristos spune ca, acolo unde sunt doi sau trei care se roaga in numele Lui, acolo este si El. La sfarsit nu vor ramane nici zidurile si nici nimic din fala noastra. La sfarsit, cine nu va fi in straie cuviincioase, cine nu va strage untdelemnul in candela sufletului sau, nu va intra la Nunta Imparatului. Inca mai lucrez, la randul meu, la straiul de nunta si mai merg pe la cei de la care mai pot strange putin din untdelemn. Nadajduiesc, doar, sa fiu gata la timp.

Pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, in exclusivitate, un articol si o analiza de: Pr. Daniel Ivan
Trimite
Powered by InterChat

π 0.01783 sec - PID: 15192