77

În ultimele luni, asistăm la o criză extrem de periculoasă și care pare a fi nejustificată, izbucnită în Biserica noastră. Motivul este acordarea iminentă a autocefaliei Bisericii Ucrainene sau, mai degrabă, crearea unei Biserici Autocefale în Ucraina.

Se pare că relațiile interortodoxe sunt astăzi o mare problemă: în timp ce se caută unitatea cu heterodocșii, mărturisitorii ortodocși, cu siguranță, mărturisesc dragostea care îi unește, dar nu le pasă de ceea ce fac; ei proclamă legătura comuniunii care îi unește, dar demonstrează contrariul.

Poporul credincios, de partea sa, îi vede pe liderii săi argumentând cu argumente juridice; în loc de unirea credincioșilor, ei se creează tabere de adepți și grupuri de adepți. Ce rușine! În toate aceste dispute, există un pretext și o cauză.

Pretextul este necesitatea autocefaliei Bisericii Ucrainene. Iar cauza este dreptul de a o conferi. Cui revine, cine îl deține?

Ceea ce aduc Bisericile în atenție, sunt privilegiile, drepturile și Canoanele istorice. Din nefericire, ceea ce nu auzim, este Evanghelia. Prima întrebare care vine în minte este: este autocefalia atât de necesară? Și dacă da, n-ar mai putea să aștepte puțin?

Mai există o a doua întrebare: sunt, drepturile noastre, atât de importante încât le apărăm ignorându-i sau luptându-ne cu frații noștri sau, mai mult, rupând comuniunea noastră milenară cu ei?

În al treilea rând: să recurgi la drepturile și Canoanele istorice, este mai important decât să te bazezi pe cuvinte evanghelice?

Din păcate, Constantinopolul îi numește "prieteni" pe toți cei care, până acum, erau frați ai Rusiei, aceștia din urmă refuzând să recunoască caracterul ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol.

În fapt, iată care sunt bazele esențiale ale unității Bisericii, acum distrusă: fraternitatea, a cărei expresie este comuniunea pan-ortodoxă, și ecumenicitatea, căreia Constantinopolul îi este garant, conform canoanelor și Tradiției istorice.


A. În realitate, autocefalia Ucrainei este mai puțin o necesitate atât de urgentă, pe cât o cerere politică și încăpățânată. Pe de altă parte, unitatea Bisericilor este o necesitate incontestabilă și o poruncă evanghelică. Ce este cel mai important: autocefalia unei Biserici locale, sau unitatea inalienabilă a tuturor în "Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică"?

Cine sunt cei care cer autocefalie? Este posibil ca, un Președinte cu o spiritualitate îndoielnică și un „Patriarh“ atoproclamat cu o sensibilitate ecleziologică problematică și care, până în prezent, a fost exclus, ca schismatic, să fie oamenii potriviți pentru a exprima, în Ucraina, această nevoie în Duh Sfânt, voia lui Dumnezeu și aspirația Bisericii?

Și dacă noi nu vrem să auzim vocile celor care se opun autocefaliei, cum putem să susținem speranțele de unitate în fața acelora care, de atâția ani, au provocat schisma și care de mult i-au acceptat în sânul lor pe cei ce păstrează calendarul vechi în Grecia și nu numai?

Dacă Filaret ar fi fost ales Patriarh al Moscovei în 1990, ceva la care a râvnit atât de mult, dar care i-a fost sustras de sub nas, ar mai fi cerut acum să devină Mitropolit al Bisericii Autocefale a Ucrainei? Și dacă da, cui ar fi cerut? Sinodului din Moscova, pe care îl conducea el însuși, sau Constantinopolului, pe care astăzi pretinde că îl respectă și în fața căruia se presupune că se pleacă?


B. Conform logicii creștine, nu este corect cel care ia în considerare doar propriile sale drepturi ci, în mod corect, cel care le protejează, păstrând în același timp echilibrul iubirii, păcii, răbdării, iertării, reconcilierii, pentru că numai "drepturile" lui Dumnezeu se păstrează. Mai mult, mântuirea noastră nu se poate baza pe cea mai mare nedreptate: "blestemul condamnării drepte este desființat de necreapta condamnare a Celui Drept". Din fericire, Domnul nu a apelat la Lege și la drepturile Lui!

În faza actuală, abordarea problemei autocefaliei din Ucraina are loc pe baza drepturilor celor care o acordă, și anume Fanarul și Moscova, pe forța istorică sau politico-economică, și din punct de vedere al discursului evanghelic, cel puțin, pe necesitate ecleziastică în Ucraina. În afară de aceasta, există planuri politice puternice, hotărâri judecătorești și presiuni, la orizont. În ceea ce privește Sfânta Evanghelie, rămâne doar... o acoperire.


C. În fapt, ce legătură pot avea toate acestea cu logica lui Dumnezeu Cel Răstignit, cu Fericirile și Predica de pe Munte, cu Cina Cea de Taină, cu modul de conduită pe care Hristos l-a dat în slujire, cu rugăciunea sacerdotală a Domnului „ca toți să fim una“, cu învățătura și spiritul dumnezeiescului Pavel, cu predicile pe care le auzim în fiecare duminică și în scrisorile pastorale care sunt emise la marile sărbători? Este posibil ca aplicarea Canoanelor să abroge Evanghelia? Cine poate înțelege cum, Bisericile surori în Hristos pentru atât de multe secole, se bucură în descoperirea oricărei lacune și erori ale celeilalte? Tensiunea pe care o experimentăm acum înseamnă că nu ne-am iubit suficient în trecut? Cum se justifică faptul că liderii noștri de Biserici sprijină dialogul interreligios cu voce de stentor și refuză să comunice unul cu celălalt; de ce sunt incapabili să accepte faptul că harul lui Dumnezeu luminează cealaltă parte oarecum diferit? Este posibil ca toată iluminarea să fie cu noi și ca nicio rază să nu-i lumineze pe aceia care, până acum, erau frații noștri? Care este, în ultimă instanță, sensul termenului "comuniune", dacă nu include înțelegerea reciprocă, sau este posibil ca ei să nu înțeleagă consecințele catastrofale ale unei schisme amenințătoare? Care este vina credincioșilor simpli, care sunt excluși din harul locurilor de pelerinaj al celorlalți? De ce sunt credincioșii ruși privați de Sfântul Munte și de helenofoanele Sfântului Serafim de Sarov, de Peșterile din Kiev, de Valaam și de harul neomartirilor ruși? Nu este harul lui Dumnezeu universal, încât să fie împărtășit tuturor? Fiind uniți prin credință comună și dogmă, cum se justifică faptul că o divizare se poate naște pe un dezacord administrativ? În cele din urmă, Evanghelia iubirii, a iertării, a unității, pentru cine a fost ea scrisă și în ce scop? Nu ne privește, nu este provocarea timpurilor noastre? Mai mult, care este mărturisirea noastră ortodoxă în țările din diaspora sau de misiune? Pe Care Hristos Îl predicăm și mărturisim? Pe Cel Care "i-a chemat pe toți la unitate", și ale Cărui cuvinte le negăm prin comportamentul nostru? Sau pe Cel Care nu a reușit niciodată să-i unească pe cei care cred în El de două mii de ani? Satisfacția de a avea autocefalie este scurtă și se referă doar la câțiva. Scandalul provocat credincioșilor și lumii este imens și larg răspândit. Păcatul schismei este incurabil și de neiertat. Și, este posibil ca Moscova să-i pedepsească pe clericii și pe credincioșii săi care se află în comuniunea Sfântului Munte sau în Patmos, sau probabil mai încolo în Ierusalim și în Grecia? Poate Sfânta Împărtășanie să devină o pârghie de presiune politică și șantaj?

Asta este ceea ce am înțeles noi, în miile de ani de Taine pe care i-am trăit? Am putea admite întreruperea momentană a comemorării la nivelul Patriarhilor, ca semn de protest vehement, dar în niciun caz întreruperea împărtășirii credincioșilor. Biserica nu poate lipsi de har poporul lui Dumnezeu, ea însăși, ci să-l conducă la locuri de sfințire. În loc să slăbească credința poporului, nu ar trebui mai degarabă să acționeze cu fermitate în speranța că-i va aduce pe oficialii săi la rațiune? În ceea ce-i privește pe ucraineni, ei nu se pot uni pe plan eclezial, dacă nu învață în Biserică să-i ierte pe ruși și să se unească cu ei. Biserica este Biserică, atunci când ea învinge inamicii. Cuvintele Sfântului Amfilohie din Patmos, recent canonizat de Patriarhia Ecumenică, sunt mai mult decât oricând relevante: "Vrei să te răzbuni pe cei care te-au pus la încercare? Cea mai bună răzbunare este iubirea: ea transformă chiar și fiarele feroce“. Noi așteptăm, din partea Părinților noștri sfinți din Rusia, pe care oamenii îi invocă în rugăciuni la sfârșitul fiecărei slujbe, să unească Biserica, pentru ca ea să lucreze cu smerenie și nu într-un spirit de cucerire; astfel, cu harul lui Dumnezeu, ei vor câștiga inimile tuturor ortodocșilor. Nu există niciun motiv să devină "A Treia Roma" în spiritul acestei lumi, ci "Prima și Sfânta Moscovă", în plan spiritual. Ei ocupă primul loc în inimile noastre. Cu experiența și persecuția lor recentă și crudă și cu harul noilor martiri, ne așteptăm ca ei să dăruiască, de asemenea, Bisericii noastre, mărturia blândă a unității. Într-atât de rea este mândria celor mici și slabi, pe cât este de mare înțelepciunea umilă a celor puternici și minunați. De aceasta avem noi nevoie, pentru că, în cele din urmă, nu contează cine are puterea sau dreptul de partea sa, ci cel care acționează în Duhul Sfânt și transmite harul Său. Să fie ca porunca inspirată divin de Apostolul Pavel "Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi."(Galateni 5:15), să ne arate calea, tuturor. În conflictele ecleziastice dintre frați, nu există niciun câștigător. Dimpotrivă, atunci când ne împăcăm, nimeni nu este pierdut. Toți sunt binecuvântați. Aici, Coreea de Nord se pune de acord cu cea de Sud, iar noi nu putem asta - cei care ne rugăm în fiecare zi cu "Tatăl Nostru" în inima și cu buzele noastre? Sa ne rugăm puternic, ca Domnul să ne conducă spre "pocâință" și "ușurare". Amin.


Traducere, adaptare și interpretare: Lăcașuri Ortodoxe® 2018

după un raport al publicației grecești Romfea


Trimite
Powered by InterChat

π 0.01121 sec - PID: 15781