84
    În această perioadă, Biserica ne pregătește în mod deosebit pentru intrarea în Sfântul și Marele Post al Sfintelor Paști. Primele duminici ale Triodului sunt o perioadă pregătitoare.  
    Dacă inițial ni s-a vorbit despre “Pilda vameșului și a fariseului” punându-ni-se în faţă chipul rugăciunii adevărate și smerite, pline de pocăinţă, a vameșului, imediat după aceea, Sfânta noastră Biserică ne pune în față modelul întoarcerii prin pocăință a omului păcătos, în brațele iubirii părintești. Așa cum Dumnezeu ne așteaptă pe fiecare dintre noi - rătăcitori pe cărările păcatului în această lume - să ne întoarcem prin pocăință sinceră și zdrobire de inimă, la Casa Părintelui Ceresc, El, ca Părinte duios, iubitor și iertător, iese înainte și ne așteaptă, ne primește în brațele Sale și ne sărută ca pe fii ai Săi preaiubiți, redându-ne această calitate. Şi mai mult decât atât, ne introduce în cămara bucuriei euharistice, în ospăţul euharistic - în Sfânta Liturghie - acolo unde Hristos ni Se oferă în Sfânta Împărtășanie, pentru înnoirea vieții noastre.
    Mai apoi, ni se vorbeşte despre momentul cutremurător de la sfârșit de istorie - al Judecății Universale - care va exista, chiar dacă lumea are impresia că aceasta nu va fi niciodată. Trăim în desfătări de tot felul, uitând că în acel moment vom da seama în fața Dreptului Judecător, de toate purtările noastre din această lume, de cum ne-a fost viața aici, pe Pământ - atât cât am trăit prin darul lui Dumnezeu.

Ne-am dus departe, în ţara păcatului, prin înstrăinarea de Dumnezeu

     Din parabola “Fiului risipitor” sau a “Fiului desfrânat” aflăm, pe de o parte despre iubirea milostivă și bunătatea Părintelui Ceresc, al Stăpânului Casei, pe de altă parte (cutremurător!), despre odiseea unei vieți, peripeţiile unei vieți plecate din tihna, din liniștea și din pacea casei părintești, undeva departe, în țările păcatului, în pustiul multor mocirle şi fărădelegi. Şi tot atât de cutremurător aflăm despre momentul întoarcerii acelui om, întru bucuria părintelui său, după ce îşi cheltuise toată averea sa - de fapt, toate darurile cu care ne înzestrează Dumnezeu, ca oameni, în această lume.
    Ne vorbește despre o acţiune care se poate desfășura pe două planuri, și anume pe plan istoric, firesc, fiindcă se pot întâmpla aceste lucruri, iar realitatea vieții ne arată că ele chiar se petrec de foarte multe ori, încă de atunci de când Mântuitorul a rostit pilda, şi până astăzi, în vremea noastră.
    Pe de altă parte, ne descoperă, pe plan superior, duhovnicesc, drama neamului omenesc; omul care a primit prin Creaţie multe daruri, şi a fost așezat de Părintele său - El ne-a zidit pe noi, după Chipul şi spre asemănarea Sa, şi ne-a înzestrat cu daruri - în Raiul Desfătării, ca să lucrăm, să-l păzim și pe noi să ne desăvârșim în comuniune cu El. Dar omul, prin neascultare, prin căderea în păcat, apoi prin alte căderi repetate în păcat, a cheltuit averea - darurile acestea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare - şi s-a dus departe, s-a înstrăinat de Dumnezeu. În ţara păcatului ajungem goi de noi înșine, ajungem lipsiţi, în suferință, ajungem în boală, în înstrăinare, uitare, fiindcă nimeni nu mai ştie de noi. Şi totuşi există un moment al salvării, al întoarcerii noastre, pentru că, mai adânc decât păcatul este dumnezeiescul din noi, Chipul lui Dumnezeu. Oricât de mult ar fi terfelit acesta în păcate și fărădelegi, rămâne în adâncul ființei noastre, pentru că este o pecete care nu se șterge niciodată. Şi noi toți, care suntem botezați în numele Sfintei Treimi, în taina Sfântului Botez, am primit acea pecete lăuntrică, în adâncul ființei noastre, şi care nu se șterge. O putem schimonosi, o putem strâmba, o putem acoperi cu multe păcate și fărădelegi, dar acel dumnezeiesc din noi rămâne.
    Şi iată, că sunt momente în istoria umanității când oamenii s-au întors la Dumnezeu, sau cereau izbăvire. Nu mai puteau să rabde înstrăinarea și starea de păcate în care trăiau, și se întorceau la Dumnezeu, făcând apel la acel cărbune din adâncul ființei noastre, la acel “dumnezeiesc” din noi. Aceasta este trezirea conștiinței.
    Momentul acela cheie, de care a dat dovadă și Fiul risipitor din Evanghelia de astăzi și la care a apelat, făcând posibilă întoarcerea sa din păcate și fărădelegi, la bucuria și liniştea brațelor părintești, în casa de unde plecase prin neascultare, la fel cum întreg neamul omenesc, prin neascultare s-a îndepărtat de Dumnezeu. Însă, ne-am întors în Hristos, Care a luat firea noastră omenească s-o spele, să o curățească, să o sfinţească, să o înnoiască, să o treacă prin Cruce şi să reverse peste ea, Slava Învierii Celei de a treia zi.

Ce se întâmplă în parabola fiului risipitor?

    Mă voi rezuma, în cele ce urmează, doar să subliniez etapele principale, lucrurile esențiale de care trebuie să ținem seama, căci subiectul se desfăşoară pe multiple planuri. Ni se spune în parabolă că un tată - Dumnezeu - avea doi fii. Fiul mai mare era ascultător, nu ieșea din cuvântul tatălui său, lucra de dimineața până seara pe ogoarele pe care le avea stăpânul (tatăl), care era un om cu stare deosebită. Ţinea Legea, cu alte cuvinte, nu ieşea din ea, era ascultător, nu se răzvrătise niciodată împotriva tatălui său. În aceeaşi casă, sau “la curte”, dacă ne referim la tatăl ca la un Împărat, creștea şi copilul mai mic al stăpânului şi se bucura de liniște, de tihnă și de un oarecare confort de viață.
    La un moment dat, când nimeni nu se aștepta, nici măcar tatăl, fiul cel tânăr - care de obicei este cel mai mai apropiat, să zicem, în familie și i se fac mofturile cele mai multe - arată că a devenit matur şi își poate lua singur în mână frâiele vieții, astfel că se duce la tatăl şi îi spune - “Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere” (Luca 15, 12). Desigur, tatăl a rămas surprins de cererea aceasta, a fiului mai mic, dar îi respectă libertatea, aşa cum Dumnezeu ne respectă libertatea, pentru că ne-a creat liberi.
    Omul poate să aleagă binele, în ascultare de Dumnezeu, sau poate alege răul, înstrăinându-se de Dumnezeu, Creatorul său. De aceea, faptele noastre sunt libere, nu putem spune că cineva ne-a îndemnat, sau am fost obligaţi să le facem așa. Nu. În mod liber alegem binele și îl săvârșim și tot în mod liber alegem calea înstrăinată, spre păcat, și ne cheltuim averea vieții în păcate și în fărădelegi și ajungem goi, lipsiți și vai de noi, înstrăinați în ţări îndepărtate, unde nimeni nu ne mai cunoaște.
    Ei bine, tatăl, respectând libertatea fiului, împarte averea, îi dă ceea ce i se cuvine, şi iată, că într-una din zile, “adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată” (Luca 15, 13) O țară îndepărtată, așa se menționează, nu se știe unde, într-o ţară a nimănui, fără o destinație precisă.
    De obicei noi, când mergem undeva, ştim unde ne ducem - în cutare, sau cutare loc. Acesta pleacă însă într-o ţară necunoscută, fără niciun indicator, am zice, al vieții sale, pleacă cu ceva bani la el, cu averea pe care o primise de la tatăl său, şi acolo, în mod liber, însă cu o libertate rău înțeleasă și folosită în detrimentul propriei sale ființe și persoane, îşi cheltuieşte toată averea, toți banii pe care îi are.
    În zilele noastre, nu trebuie să mergi chiar departe să îţi cheltuieşti averea şi bănuţii pe care îi ai, sunt multe centre, unele mai apropiate sau mai îndepărtate, unde îți poți toca averea, adică partea ta, dar și averea părinților sau chiar a bunicilor tăi, fără să te mai intereseze de ei.
    Fiul cel mic de care ne vobeşte Sfânta Sciptură găsește un confort al patimilor acolo, şi îşi cheltuieşte tot, “trăind în desfrânări” (Luca 15, 13), spune Sfânta Evanghelie, în dezmierdări, care reprezintă aspectul trupesc al patimior. Probabil a găsit noi “prieteni”, că atunci când ai bani, sau ai puțină avere, sunt mulți prieteni în jurul tău, deci am putea spune că a tocat rapid tot ce avea.
Şi dintr-o dată, el, fiul unui om cu bunăstare, poate al unui împărat, din vremea aceea, el, care se bucura de liniște, de pace, de tihnă, şi avea un confort deosebit în casa tatălui său, unde nimic nu îl tulbura, iată că ajunge gol, zdrențuit, ajunge golit în toată esența ființei lui, pentru că îşi cheltuise în desfătări, toată averea pe care o primise.
    “S-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” (Luca 15, 14), pentru că patimile aduc şi un pustiu, răvășesc ființa umană, şi el ajunge lipsit, nu mai are nici ce mânca, el care se îndestula cu multe, la casa părintelui său, dar nu se gândește, deocamdată, nici un moment, la ceea ce a fost el odată și la ceea ce a devenit acum, uzând în mod rău de libertatea pe care ia dat-o Dumnezeu și pe care tatăl său i-a respectat-o. Este înstrăinat, neglijat, rămâne singur, fără prieteni, şi atunci “s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii” (Luca 15, 15).

Atât i s-a putut oferi, în ţara aceea îndepărtată, să păzească porcii.

    El, fiul îndestulat altădată cu de toate, ajunge păzitor la porci.
    Un sfânt părinte zice, foarte atent - nu ajunge nici păstor la oi (sau cioban, cum spunem românește), nici păstor la vite, ajunge porcar. Păzea porcii. “Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.”(Luca 15, 16). [Roşcovele sunt niște păstăi dintr-un pom - roșcov se numește - pe care le consumă în alte părţi porcii, aşa cum pe la noi mănâncă jir (fructul fagului).]
    Foarte interesant și cutremurător, mișcătoare situația în care a ajuns acest fiu risipitor care s-a golit de tot ce avea, mai ales sufleteşte, tăvalindu-se în noroiul patimilor, că de aceea ajunge păstor la porci. Căci porcii se scaldă în mocirlă, aşa cum el şi-a scăldat viața tăvălit în multe patimi. Şi iată-l acum murdar, zdrențos, rupt, desculț, uitat de toți, flămând! Ce să facă? Totuși, e un om.

În sufletul fiecăruia, e o pecete a lui Dumnezeu!

    Iată că într-una din zile, așa, dintr-o dată - vedeți cum lucrează Dumnezeu dacă vrea să întoarcă pe om? Dintr-o dată! - se gândește, face apel la adâncul conștiinței sale, analizează starea pe care o avea anterior, pe care o avusese la casa părintelui său, priveşte în ansamblu: “Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” (Luca 15, 17) Câți slujbaşi (!) - nu membrii familiei - în casa tatălui meu, se îndestulează cu pâine, au ce le trebuie, au linişte, sunt apreciați cu munca lor, iar eu, aici, mor de foame, uitat de toți şi nimeni nu întreabă de mine. Închipuiţi-vă ce tablou cutremurător - tăvălit în noroiul patimilor, păstor la porci, poate nici nu mai știai care sunt porcii și care este el, în mocirla aceea unde porcii se scăldau de câteva ori pe zi - ce poate ajunge un om! Dar și momentul care urmează - al întoarcerii, al pocăinței sincere - este la fel de cutremurător, însă mult mai înălțător. E mai înălţătoare întoarcerea din păcate, e bine-venită întoarcerea prin pocăinţă sinceră, la bucuria Părintelui Ceresc. Se gândește, fiul cel mic, și hotărăşte: mă voi ridica!
    Să ne oprim puţin aici...
    Mă voi ridica! Iată, îşi recunoaşte starea căzută. Zice - “mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;” (Luca 15, 18). Îşi aduce aminte de cum trăia el odinioară - zice Sfânta Evanghelie: “venindu-şi în sine” (Luca 15, 17).

Venirea întru sine este esenţială pocăinței!

    Fără venire în sine nu există pocăință, pentru că pocăința înseamnă întoarcerea de la păcat, la calea virtuții; de la drumurile care duc la întuneric și neadevăr, minciună, fărădelege și tot felul de păcate, la Adevăr, la Hristos; înseamnă lepădarea stării păcătoase, dar nu reluarea ei după iertarea lui Dumnezeu, ci înnoirea vieții, sub harul lui Dumnezeu.
    În acel moment de venire în sine, ce putea fi în inima lui? <Mă voi duce acasă, de pe drumurile acestea rătăcite, că poate tatăl meu nici nu ştie pe unde sunt, și ce am ajuns! Mă întorc acasă!> Ce cuvânt frumos, ce cuvânt înălțător! Câtă pocăință în acel ceas!
Rupe cu trecutul său, se întoarce acasă și zice: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” (Luca 15, 21) Iată că a greșit și în fața lui Dumnezeu, prin viața pe care a dus-o! Pentru că a încălcat legea lui Moise, în primul rând, pentru că el era evreu, şi ştia că trebuie să cinsteşti “pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (II Moise 20, 12). Atunci, când într-un fel obraznic, îşi ceruse averea, şi-a neglijat tatăl. Nu i-a apreciat munca, pe care o făcuse viață întreagă, și, mai devreme decât ar fi trebuit, și-a luat partea și a plecat în lume.
Să privim tabloul acesta: <tată, am greșit la Cer, dar și înaintea ta, că ești tatăl meu! Primeşte-mă! Nu vreau să mă fac din nou fiul tău, să nu mă mai recunoști ca fiu, dacă tu nu vrei asta, dar fă-mă, măcar, un argat al tău, un slujitor la curtea ta.> Iată, el, care era fiu, cerea să fie primit ca unul din slujitori, dar să fie în casa tatălui său.
    Un om zdrențuit, obosit, prăfuit, flămând, rupt, sfâșiat sufletește și trupește se întoarce pe o cărare, către casa tatălui său.

“Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.” (Luca 15, 20)

    L-a simţit că vine. Dacă toți l-au uitat, un singur om nu l-a uitat, tatăl său - Tatăl nostru, Dumnezeu, care nu ne uită pe niciunul dintre noi! Şi i-a ieşit tatăl în întâmpinare. Nu a stat acolo, în casă, închis în palatul său, să vină fiul să-i bată la poartă. Poate aşa ar fi trebuit. Dar, nu! I-a ieşit în întâmpinare. Ce gest frumos...
    Şi se întâlnesc cei doi, în faţa casei părintești. Şi tatăl l-a primit cu bucurie și iată-i pe amândoi, în braţele iubirii părintești, fiul cu pocăinţă sinceră, iar tatăl, plin de bucurie că s-a întors fiul său, chiar dacă îi cheltuise averea prin desfrânări și în viață îndepărtată. Îl primeşte cu dragoste, cum numai un părinte poate face acest lucru, în special Părintele nostru Ceresc, când ne întoarcem prin pocăință sinceră. Poruncește curtenilor - “aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;” (Luca 15, 22,23). Cu alte cuvinte, <restabiliţi-l, că eu îl restabilesc în calitatea de fiu, nu îl fac slujitorul meu, îi redau calitatea de fiu, pe care a avut-o, și să ne bucurăm!>

De ce să ne bucurăm?

     Aceasta este concluzia finală a pericopei Sfintei Evanghelii. De ce să ne bucurăm, oare? “Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 24)
    O înviere din morți, asta e pocăința! O înviere din morți. Mort era şi a înviat! Pierdut era, nu mai știa nimeni de el, în țări îndepărtate ale păcatului, pierdut era şi s-a aflat. “Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 24)
    Un singur personaj, al treilea, din pericopa Sfintei Evanghelii, nu se bucură. Este fiul cel mare, aflat încă la câmp în ascultările pe care le avea de la tatăl său. Aude veselie, întreabă una dintre slugi ce se întâmplă şi află de la aceasta: “Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.” (Luca 15, 27)
    Fiul cel mare rămâne contrariat, şi nu vrea să intre, să ia parte la bucuria aceasta a casei părintești, nu vrea să guste din bucuria întoarcerii fratelui său. Din neiubire de fraţi, din egoism, nu apreciază bucuria pe care o are tatăl său, că s-a întors fiul înapoi. A rămas afară, în neiubire de frați şi în izolare, n-a vrut sa guste din bucuria cămării brațelor părintești, care au primit pe fiul cel risipitor. Şi vine tatăl, și-l invită să intre, dar el îi reproșează: “Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.” (Luca 15, 29,30)
    Nu era momentul să îi facă un reproș tatălui, care se bucura de întoarcerea fiului. A rămas rănit, într-un fel, tatăl, că fiul cel mare n-a putut intra în casă, ca să se bucure de întoarcerea, de învierea fratelui său.
    Din această pildă, învățăm că Dumnezeu, ca un Părinte duios, ca un Părinte milostiv și iertător ne așteaptă pe fiecare, să ne întoarcem de pe căile păcatului, să ne întoarcem în bucuria Casei Părintelui Ceresc, şi El, ca un Părinte iubitor ne îmbrățișează, ne iartă, şi ne redă demnitatea de fii. Ne iartă, ne primește, noi trebuie doar să ne hotărâm, să ne îndreptăm viața în bine, prin pocăință sinceră. Să ne lipim de Domnul, nu de păcate! Dacă ne lipim de păcate, ne facem păcătoși, dacă ne lipim de Domnul - cum spune Sfântul Pavel în Apostolul de acum - ne facem una cu Domnul.
    Să ne facem una cu Domnul, prin pocăință sinceră și adevărată, și El ne va primi pe fiecare dintre noi, în bucuria euharistică a Sfintei Liturghii, căci El este Părintele Ceresc, Care ne așteaptă şi ne primește, să ne înnoiască şi să sfințească viața noastră - acum, când mai sunt puține zile și intrăm într-o nouă etapă, într-un nou stadiu de nevoință, în Postul Sfintelor Paști și, prin pregătire duhovnicească, să dea Bunul Dumnezeu să-l putem săvârși, fiecare după puterile lui - și slava lui Hristos să se reverse binecuvântat, peste viaţa noastră, Amin!

(Transcriere și adaptare, după o predică rostită de Pr. Eugen Moraru în Biserica Șerban Vodă din București - transmisă video în direct în data de 4 februarie 2018: Lăcașuri Ortodoxe® februarie 2018 - www.lacasuriortodoxe.ro )

Comentarii

Comentarii

Mai multe formate de scriere poți găsi dând click aici.
Cum trebuie să scrii: ca să vezi:
(text încadrat între steluțe) *italic înclinat* italic înclinat
(text precedat și urmat de câte 2 underline) __bold îngroșat__ bold îngroșat
(text între paranteze drepte, urmat imediat de adresa link, între paranteze rotunde) [TEXT](http://www...) (dacă dai click pe "TEXT", ești condus către adresa link) TEXT
(semnul exclamării, urmat imediat de descrierea imaginii între paranteze drepte, urmată imediat de adresa imaginii, între paranteze rotunde) ![DESCRIERE](http://www...) (imagine inclusa în text - vezi imaginea recomandată, scoasă de la adresa indicată)
(o steluță și un spațiu înaintea rândului) * element listă 1
* element listă 2
* element listă 3
  • element listă 1
  • element listă 2
  • element listă 3
(text precedat și urmat de câte 2 ~) ~~text tăiat~~ text tăiat
(text precedat de 2 #) ## subtitlu

subtitlu

Detalii despre site-ul: LONews
Favorit pentru
< 100
utilizatori rețea
Online
80
pe acest site
Marchează între favoritele tale siteul LONews
Creează-ți propria pagină de informare în acest domeniu, aici! Participă cu informația ta, care poate fi utilă celorlalți!
Creează și Promovează
Trimite
Powered by InterChat

π 0.11664 sec - PID: 17665